Serenitate sau senilitate?

 

Am obosit. Pur si simplu ma simt cam la capatul puterilor, parca mai mult psihic decat fizic. Desi in fond, daca ma intreaba cineva, as spune ca nu am nimic.

Ceva am totusi. Un ceva pe care nu mai stiu nici eu sa il definesc, care ma seaca si oboseste peste masura, imi ia orice farama de liniste, si imi risipeste toata pofta de viata ce as putea sa o am.

Uneori cate un gand fugar imi stralumineaza intunericul din propria-mi minte: iti trebuie un scop in viata! Aiurea totusi, nu stiu ce scop al vietii ar putea sa rezolve un ceva indefinibil.

Alteori insa, cate o idee ce pare sa vina de undeva de departe promite ceva mai mult: nu un scop in viata merita sa cauti, ci o vesnica insufletire. Dar ce e aceasta vesnica insufletire nici eu nu stiu deocamdata…

Ramai cu bine

Rotocoale intunecate se arunca in jur razand
Ca un cer de frunze arse coborate pe pamant.
Greu apasa la fereastra al cenusilor noroi
ca un strigat mut de masca cu ochi negri si prea goi.

Zdranganind la usa noastra ne zdrobeste inghitind
Doar o ceata intunecata cu mirosuri de mormant.
Si-i infernul prea aproape, toate parca infern sunt
Ne-a ramas doar amintirea a luminilor palind.

Ruinase-vor in minte toate cele de pe atunci
Dar ce dulce tremurare naste un castel pe stanci
Ale carui ziduri toate se cladesc din amintiri
Vechi altare recladite-n dureroasele simtiri.

Si sa fie tot un freamat, si sa fie vreo intrebare
Ca o nalucire prea frumoasa, vaporoasa aratare
Peste timpurile toate, paru-i negru clocotitor
In a vantului pornire, ochi-s verzi, naucitori.

Si drept care, si drept cine, fi-vei tu, naluca mea?
Caci nu iti paleste frumusetea peste a timpului stea ?
Cati vor sta sa te inteleaga, cat vei sta sa intelegi
Mainile-ti parca valseaza in visuri ample si prea reci.

Si ma intreb fara speranta, prins sub vraja-ti efemera
Cat de multi iubiv-ar poate o fantasma, o himera?
Si cati vor putea ca sa porneasca prin lumina inserarii
Pe carari intunecate-n tinutul mortii si invierii

Ratacine-vom sub ceruri fara urma de vreo stea
Dar atunci iubirea noastra fi-va harta si manta.
Din ce izvor fara pacate ni s-ar naste fericirea
Pe care vise ingemanate ne-om cladi si nemurirea?

Caci iubirea noastra este mult mai mult ca un cuvant
Prometeica-i chemarea si orfeic cant prea sfant
Ce exalta stihii strani pentru cei ce nu cunosc
Ale vietii tainice rocade, ironii fara vreun rost.

Si am sa spun ceva mai tare
Poate-i glasul tremurat
Te iubesc !… mirarea-i mare
Te-am iubit…dar ne-am uitat…

Despre cateva lucruri marunte

Romania e o tara in care nu exista vinovati. Asta am descoperit de curand. Exista probleme, ne plangem cat de rau o ducem si asa mai departe, dar in realitate nimeni nu este acuzat vreodata pentru o problema serioasa. Problemele probabil sunt cauzate de un fel de emanatie malefica ce pluteste in aer si nu se stie nici ce este, nici de unde vine…

Contabilitatea creativa

De exemplu sa spunem ca avem de inregistrat niste stocuri in contabilitate, atat intrarea lor, cat si iesirea. Cat de greu poate fi sa faci acest lucru? Se pare ca pentru anumite persoane e chiar o sarcina insurmontabila. Si sa zicem ca aceste persoane nu au inteles faptul elementar ca daca au intrat 5 creioane la pretul de 3 lei in contabilitate, nu au cum sa iasa 7 ascutitori la pretul de 7 lei din ce a intrat. Si ele au ”tinut” contabilitatea o vreme. Apoi au venit alte persoane care se presupune ca sunt inteligente, si care lucreaza inca si acum.  Dar aceste persoane nou venite au ales sa nu rezolve problemele create de cele vechi, intre timp plecate, ci sa pastreze neoficial o diferenta intre contabilitate si situatia reala. Si asa au facut, pana cand intr-o buna zi, un control al organelor abilitate a descoperit ca totusi contabilitatea nu reflecta realitatea. Si trebuie facute deci niste reglari. Si iata cum se naste si contabilitatea creativa. Din reglarile cu documente partiale, cu bonuri de consum lipsa si altele de genul. Si cine e vinovat pentru toate acestea? Daca s-ar imputa cuiva, stati linistiti, dragi cititori, nu cei care au gresit ar raspunde. In nici un caz. Vinovate sunt , dupa o logica ce imi scapa, niste persoane care defapt nici nu lucreaza propriu-zis in contabilitate, ci in financiar. De aici necesitatea stringenta a contabilitatii creative. Ca sa nu plateasca cumva nevinovatii.

Ortodoxia corupe Romania

Alt lucru marunt, prea banal chiar. Stau mai multi tineri seminaristi stransi in curtea bisericii. Stau si discuta razand, spun glume si asa mai departe. La un moment dat, unul dintre ei, pare-se cel mai matur, de vreo 25-26 de ani, poveste cum era atunci cand era el la seminar. Si printre ispravile enumerate, e si strangerea fondului clasei de catre el si altii. Care fond al clasei nu ajunge niciodata pentru ce trebuie, mai merge o berica, mai merge un biliard, ceva ceva, ca doar o viata are omul. Ei bine, o singura obiectie am fata de acest fapt marunt, pentru care nu as folosii un cuvant asa de dur, precum hotie, sa ii zicem poate doar imprumut nerambursabil in folosul alesilor Domnului. Si aceasta obiectie este urmatoarea : cum vii tu, om care traieste practic din munca altora, caci tu doar stai si canti in biserica, si mai si primesti bani pe asta, cum indraznesti sa vii si sa imi spui cum sa imi traiesc viata? Si cum vei indrazni oare sa ii spui unuia sa nu fure, cand stii ca si tu ai furat? a, sau vrei sa elimini concurenta? geniala strategie atunci. Si noi astia, pacatosii , care poate restituim pana si ultimul banut in rarele cazuri cand imprumutam, ei bine noi trebuie sa venim in viziunea dreptei credinte si sa cadem in genunchi la un astfel de specimen? Nu, asta niciodata!

Bine, recunosc ca e doar un fapt banal. Probabil chiar prea plictisitor, dar totusi, am senzatia ca nu e normal sa fie atat de banal. Poate e si asta o problema, ca astfel de fapte sunt deja ceva prea marunt ca sa mai fie pomenit.

Cruzime si candoare

De data asta nu despre altii, ci despre mine. Imi vine prea adesea sa pozez intr-un soi de inger. dar adevarul e ca imi amintesc multe prostii facute. Probabil ca cei ce ma cunosc chiar vor zambi, ce prostii serioase as fi putut face?

De exemplu imi amintesc prea bine cand in copilarie, cred ca aveam vreo 8-9 ani, l-am facut pe un baiat mai mare si care nu imi facuse nici un rau sa se urce pana la etajul unu pe cealalta parte a balustradei. Si cand a ajuns sus l-am facut sa cada. Fara nici un motiv anume, doar din pura dementa copilareasca. Nu ma recunosc in aceasta fapta tampita, teribila, si cum mai vreti sa ii spuneti. Imi dau acum prea bine seama ca baiatul acela cazand de la etajul unu pe ciment se putea lovii la cap si putea murii.Noroc ca nu a patit totusi nimic.  Si sa nu credeti ca m-am gandit prea des la asta. Doar ca acum scriind atat de critic despre altii aceasta amintire mi-a revenit mai vie ca niciodata. Nu scriu acestea ca sa trezesc vreo simpatie, nici antipatie, caci am senzatia ca destui dintre noi am facut destule lucruri de care sa nu fim deloc mandrii.Poate nu la fel ca unele din lucrurile pe care le-am facut eu, si care ar putea uneori explica de ce nu imi place sa ma privesc prea mult in oglinda. Si poate adevarata provocare, adevarata schimbare, ce poate cu totii o dorim dar nu o infaptuim prea des este tocmai aceea de a reusii cumva sa fim mai buni, in sensul cel mai complet al cuvantului.

Ce pot sa mai spun? Uneori cuvintele imi par doar un fel de tulburare a tacerii, ceva pus acolo sa fie, pentru ca sa fie salvate niste aparente sau mai stiu eu ce. Si in acest caz a adauga ceva la cele mai sus scrise, imi pare doar atat : o vorba in vant peste cateva lucruri mai mult sau mai putin marunte…

Balada nihilista

Cand soarele apune salbaticu-mi gand
Se dezvaluie-n visare si in abis ma arunc
Mormane de frunze intomnesc prin noroi
Si-s ceruri albastre, si zvonuri de ploi.

Si din tacerea adanca un parau de gand-visarea
Isi joaca in juru-i sensuri, imagini si mirarea
Pornindu-se sa nasca, drept profetie surda
Viziune de nebun din munte, ce inima-si asculta :

Iubesc pustiul vuiet al vastelor piete
Un vuiet tot salbatic, ce vrea sa ma invete
Ca din toata larma lumii, si zgomotul zadarnic
Numai tacerea are un sens vibrant, vulcanic.

Iubesc inaltul prea albastru al pustietatilor eterne
Regat al celor falnici, dusmani ai celor terne
Si-n toamna nesfarsita ghicesc o primavara ascunsa
Ce din lumina altor sori de viata-i prea patrunsa.

Iar cerul se invarte, se aude urcand
Drept calauza, un calugar bland
Venind spre nebunul dezlantuit
Sa-i aduca de stire ca-n fapt a murit

Vai tie amarat muritor, rostesti iubire
Dar ce cuvant lugubru, din vorbe-ti si simtire
Caci a ta iubire-mi este, osanda si mormant
Tu nu iubesti chiar viata, ci praful in vant.

Numesti pustiul inalt? Dar inalta-mi e adunarea
De spirite supuse ce-mi asteapta indrumarea
Spre care deal urca-vom, spre ce sa ne indreptam?
Spre fericirea eterna: deci stam si asteptam.

De ce voiesti a cunoaste, nu-s clipele prea scurte ?
Prefera fericirea si a placerilor fructe.
Nu te intreba de toate, ci cata sa intelegi
Toate de tine intreaba, tu in centrul lumii esti.

Ierta-voi nebunia, de te intorci in rand
Ca sa intelegi accepta a te ucide bland.
Cu vorbe mestesugite, vei dramui cararea
Acelor adevaruri ce-mi lumineaza zarea.

Caci iata-ti inaltimea : un chin ce prea putini
Ar fi disupusi sa accepte sa-l sufere senini
Sa inteleaga sensuri… ce sensuri sunt acelea ?
Cu paine si circ voi dobandi puterea.

Am sa-ti arat o taina, voiesc a ta izbavire
Numai putini sunt aceia, ce adevarul pot stie
Iar restul toti sunt masa ospetelor divine
La care te invit, de-ai devenii ca mine.

Nebunul tresalta, gesticuleaza un pic
Priveste spre zare, spre noul venit
Si cu glasul de gheata ii striga ostenit
Celui ce al sau suflet il vrea pierit :

Numi-voi pustiul si sinceru-mi gand
Doar singuratate si adevar a ce sunt
Iar din doua abisuri, te intreb : socotesti ?
Ce-i mai lesne oare : sa mori sau sa traiesti ?

Totul e relativ?

E asta o vorba destul de raspandita in diverse discutii . Cand vrei sa pari mai inteligent si tolerant bagi fraza cu : totul e relativ!

Defapt probabil ca zic bine cand vrei sa pari. Caci nu e nicidecum o dovada de inteligenta asta afirmatie. Sau cel putin la aceasta ora tarzie nu-mi pare asa ceva . Caci ce inseamna defapt totul, si ce inseamna relativ? La ce e relativ totul? ca intreg, caci asta inteleg eu cel putin prin ”totul”. Si ce mai inseamna defapt relativ in contextul dat?

Aceasta vorba ii este atribuita cumva lui Einstein, ca si cum ar fi cumva esenta filozofica a teoriei relativitatii. Cine nu a studiat fizica si istoria macar la un nivel foarte superficial evident ca nu are de unde sa stie ca aceea teorie a relativitatii este pur determinista. Cu alte cuvinte nu prea lasa loc de probabilitati. Mersul astrelor ceresti poate fi de exemplu determinat cu o maxima certitudine. Fireste ca altfel sta povestea la nivel cuantic.

Da , poate mai corect ar fi sa spunem ca lucrurile sunt relative. Dar asta nu inseamna nicidecum ca ar fi arbitrare. Poate ca mai curand inseamna ca lucrurile au sens doar intr-un anumit context. Adica sunt in relatie  cu acel context dat.

Si ce-i cu asta? poate sa se intrebe cititorul grabit trecand prin aceste randuri. Pai sunt mai multe lucruri. Unu la numar : asta e o proba ca nu intotdeauna o expresie ce pare inteligenta inseamna ceva. Si pe cale de consecinta, nu intotdeauna un om ce pare inteligent chiar este.

Apoi doi la numar: nu intotdeauna cuvintele definesc ceva. Defapt multe cuvinte s-ar putea sa nu defineasca nimic, desi ele exista ca forma, fondul si deci sensul sa cam lipseasca, in ciuda faptului ca  probabil sunt foarte folosite de catre diverse persoane. Enumar aici cateva posibile astfel de cuvinte: Dumnezeu, absolut, spiritualitate romaneasca ortodoxa, conspiratie masono-iudeo-bolsevica si altele. Dar acestea sunt probabil fraze tip repetate pentru a putea fi identificata mai usor turma din care faci parte.

Iar a treia chestiune ce imi vine acum in minte este urmatoarea: impresia puternica a unora ca realitatea defapt nu prea exista. Caci am intalnit aceasta expresie folosita si ca laitmotiv al negari realitatii . Un mod de a gandi: din moment ce privim lucrurile in mod diferit, atunci totul e relativ : adica pana la urma si eu si tu avem dreptate in felul nostru, desi ne contrazicem flagrant. Dar nu, desi perceptia asupra realitatii poate fi diferita de la individ la individ, asta nu face ca realitatea sa fie relativa in sensul cel absurd de a fi simultan contradictorie si reala. Una e perceptia asupra realitatii, alta e realitatea in sine. Solipsismul nu vad de ce nu ar fi mai mult decat o iluzie ca oricare alta.

Deci e totul relativ? Pe limba celor care folosesc aceasta expresie  : nu, nu e totul relativ.

A nins…

A nins iubita mea de azi

Cu soapte reci si prea usoare

Si un zumzet ne trezeste vag

A neuitarii vechi cutremurare.

Si am ras iubita mea de acum

Am ras cu hohot de grindina

Ca toate-mi par doar foc si fum

Iar tu: naluca de lumina.

Si a nins iubita mea de ieri

Usor, cu prafuri selenare

Vestitoare ale unei primaveri

In toiul toamnei viitoare…

Povestitorul

Stau stransi in cerc in penumbra unei lumanari ce tremura cand mai adie cate o pala de vant pe fereastra deschisa. Si batranul om isi aduce parca aminte cate ceva, si sta si se uita drept inainte si pe o voce monotona si egala incepe a-si spune povestea….

Dimineata zeilor

Era dimineata si iata ca sosesc vizitatori o gramada la batranul cazut la pat. E mic de statura omul nostru. Le multumeste tuturor pentru ca au venit sa il viziteze, le strange mainile, si in ochi parca se vede ceva ce ar putea fi atat recunostinta, cat si un amestec de groaza si incercare de a se agata de cei vii, ca si cum asta ar putea sa ii mai daruiasca inca un ceas la viata-i ajunsa aproape de final.

Pe peretele alb vreo cinci icoane par sa priveasca cumva rugandu-se mute, oferind poate  o speranta spre care muribundul se intoarce din cand in cand sa adoarma. Dintre cei veniti, toti incearca sa il imbarbateze, spun bancuri, rad veseli, se anunta o cununie , nasterea unui copil, afara e soare si senin. Doar un tanar nu glumeste, nu incurajeaza deloc, ci tace doar uitandu-se cu un amestec de compatimire si uimire la acesta.

Cand se retrag glumetii, cei care il imbarbateaza, spunand chiar ca moartea nu e aproape desi nimeni nu crede ce spune, il lasa in urma pe acest tanar blond cu ochii sai verzi si parca intredeschisi si cercetatori. Acesta se apropie incet de batran, asezandu-se langa el. Il priveste un minut cu o privire poate stranie, si pare sa aibe chiar un fel de veselie un ochi, desi poate e doar o iluzie a omului macinat de boala.

- Ei, ce bine e aici la dumneata.Un perete de figuri mute, un soare care iti rade la fereastra, si in sfarsit liniste. Acum poti intr-adevar sa reflectezi la ce vrei. Cine ce anume iti mai cere? Nu esti totusi oare fericit?

Batranul se uita cu niste ochi mari si uimiti, de parca nu ar fi inteles ce spune cel din fata lui. Dar a inteles, nu vede ce anume nu ar fi putut sa inteleaga…

-Cum sa fiu fericit? Toata viata m-am temut de aceste momente… Am spus mereu ca cred in Dumnezeu. Acum imi dau seama mai mult decat oricand ca nu a fost decat o minciuna… Spuneam si eu ca cred ce ziceau si ceilalti. Dar cum sa cred in ceva ce nici nu vad, nici macar nu imi pot imagina ca exista? Si in fond de ar fi sa existe, de unde stiu ca asta ar insemna ca sunt nemuritor? Imi e frica tinere, si te invidiez ca poti sa ai inca pe putin 50 de ani in fata ta. Si daca mi-ar sta in putere sa stii ca iti zic sincer acuma, ca nu stiu de ce imi pare ca tie iti pot spune chiar totul, ti-as lua tie ani din viata ca sa pot sa mai traiesc. Da, da, blestematia naibii, asa sa stii. Nu cred ca are vreun rost sa ma mai prefac…. M-ai intrebat daca sunt fericit, o fi si asta o fericire, fericirea cea de pe urma, sa nu mai trebuiasca atata sa te prefaci…

Tanarul se ridica in picioare si schiteaza un zambet in coltul gurii, pentru ca mai apoi sa se intunece:

- O batran nebun! Ce iti trebuie tie acum inca ceva ani adaugati la viata?Nu ti-ai trait oare viata asa cum ai vrut? Te-a oprit cineva de la a trai, de la a bea, de la a iubii pe cine si cat vrei in fond? Da, poti spune: pacat de vinurile ce nu am sa le mai beau, pacat de bancurile ce nu am sa le mai gust, pacat de soarele sub umbra caruia nu am sa mai ratacesc. Poti spune pacat, si as intelege prea bine. Dar acest ”pacat” sa nu iti devina disperare si intunecata ratacire, caci nu esti tu mai presus de ceilalti de sub soare. Si nici o simtire si nici o idee nu e mai mare decat propria viata sau viata celuilalt.

- Si spui ca poate aceasta libertate este fericirea cea de pe urma? Dar care ti-a fost fericirea cea dintai, de a ajuns o nefericire fericirea cea de pe urma? Caci de ce iti pare aceasta intamplare, a nu mai fi nevoit sa te prefaci cea mai mare fericire? Eu te intrebam daca esti fericit, pentru ca iata in final, te asteapta un ocean de liniste si un mare somn. Dar poate si nemurirea. Si nu e nevoie batrane sa fi nemuritor pentru a te astepta nemurirea. E suficient doar ca, murind, cu ultimele zbateri ale constiintei sa poti avea o viziune, vazand o lumina si viata ta revazand-o asemeni unui film din care faci si ai facut mereu parte. Si atunci batrane ai crede in nemurire, dar nemurirea ti-ar fi sa-ti fie propria ta viata derulata in niste culori noi, la fel poate ca intr-un vis. Si nu te vei mai trezii vreodata din acest vis, nici nu vei mai fi ca sa stii ca esti mort. Dar atunci, visand vei crede ca traiesti, ca aceea este viata de dupa viata, si asta te va face multumit si iti va linistii constiinta. Caci chiar daca nu iti va fi placut acel film vazut, fie si doar din intelepciunea trupului ce iti este mai inalta decat cea a constiintei vei intelege acele lucruri pe care altfel nu le-ai inteles.Si iti vestesc aceasta iluzie ca sa te linistesc acum, dar atunci nu iti vei amintii de discutia noastra, decat poate intr-un mod cat mai vag, iar realitatea visului te va convertii la o credinta noua, in nemurire….

Batranul tace uimit. E nebun tanarul asta, cu siguranta. E doar o poveste, spusa de un ateu, altuia care nici in ceasul mortii nu stie ce sa creada. Si il vede pe acest tanar parca ireal, si se simte tot mai speriat. O spaima noua, mai mare decat cea de moarte pare a-l cuprinde.

-Pleaca, pleaca… Cred totusi in Dumnezeu, o sa rog sa mi se aduca un preot… dispari si sa nu te mai intorci, nu sunt bataia ta de joc, si nu vreau sa aud asa ceva…

Tanarul pleaca, iar batranul se ridica sprijinit in cot, isi face o cruce tremuranda, si adoarme in linistea diminietii de primavara tarzie….

Acelei

Dar vai frumoaso mi te areti

Ca o aievea nalucire

Sub un cer de toamna, cu copaci beti

Si o ruginie desfrunzire.

Si iarasi ma abat din drum

Iar frunzele ma duc departe

Spre un taram al nimanui

Sa ard in nemurire moarte…

Nothing else matters

O piesa, arhicunoscuta, dar in care ma regasesc in aceasta dimineata…

O idee frumoasa

Sunt atatea clipe ce trec prea rapid si in ele se insumeaza simtirea si amintirile  unei intregi vieti. Si parca imi vine din nou sa ma intreb, pentru ce toate acestea?

Din nu stiu ce vis sau premonitie la marginea celor cotidiene imi vine a crede ca singurul motiv pentru care vom mai fi fost aici, singurul motiv autentic, profund, este frumusetea. Ma indoiesc ca oamenii traiesc in virtutea vreunei ratiuni, ca vreun rationament ar putea sa motiveze pe cineva pana la capat, dand sens acolo unde  sensul nu este evident.

Asa ca parca prefer a crede ca totusi cateodata doar o idee frumoasa ne misca sufletul si ne indeamna a continua, sau poate chiar a incepe ceva nou. Si aceasta idee frumoasa poate fi aproape orice, ideea ca dragostea face sa merite totul sau ideea ca totul are cumva un rost tainic si neghicit. Nu stiu care sunt ideile frumoase ale fiecaruia, si a ma apuca sa incerc sa transpun in aceste randuri niste presupuse idei frumoase straine e o sarcina fara vreun rost. Asa ca ma voi limita la enunta cateva din propriile idei pe care le-as numi frumoase. Se intelege ca idee e un termen vag in acest context, poate mai potrivit ar fi fost simtire…

O zi cu soare, fara soare

Si o fata cu parul negru, stralucitor si inebunitor de negru. Vorbeste cu un coleg, dar cand o vad, stiu ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Si in capul meu se invart o multime de propozitii simple, copilaresti chiar as spune, sau poate adolescentine : ce fata frumoasa! Si uite ca vorbeste si cu mine. Si zambeste. Si cand zambeste parca se lumineaza toata incaperea desi afara-i tot inorat. De nu ar mai pleca, caci nu stiu, am sa o mai revad vreodata? Si as vrea ca fie si doar aceasta clipa sa dureze la infinit daca nu. As vrea sa prind timpul cumva intr-o bucla si sa nu se mai termine decat poate cand voi fi murit.

Teoria haosului

E nebun omul asta, batran cu barba si bolnav. Bolnav cu capul. Stam intr-un bar din Medias si bem bere dupa bere. Maine pe la amiaza trebuie sa plecam inspre Bucuresti. Iar eu trebuie sa am grija ca el sa ajunga pe tren . Urasc acest ”trebuie”. Si maine e defapt deja azi.

-Sa stii ca eu cred in teoria haosului : adica poti sa prinzi un tren, poti sa nu il prinzi, tot acolo vei ajunge in cele din urma. Si rade spunand asta. Daca l-ar vedea cineva, l-ar putea lua drept preot, caci are barba si plete. Dar numai preot nu e in acest ceas de noapte tarzie.

Si ma grabesc sa ii argumentez, sa ii dejoc aceasta teorie a haosului, in care el crede razand. Si culmea e ca pe la orele 3 dupa nenumarate beri pe care nu ar avea defapt voie sa le bea din motive medicale, reusim sa plecam. Si eu ma culc, il vad culcandu-se. Dar dimineata, unde e oare? A adormit pe undeva printr-un sant in fata blocului, caci a mai dat o tura pe la bautura. Si totusi el crede in teoria haosului. Si ma intreb : de ce nu as crede si eu in asta teorie? Poate macar ceasurile acelea sa fi avut si ele pentru un om bolnav care nu stie cat mai are de trait frumusetea lor.

Primavara  ludica

E un martisor intr-o cutie rosie. Si ea sta acolo la masa. Si in gluma ii spun : nu e inelul de logodna, e doar un martisor. Si ea rade, dar nu mai zice nimic. Si soarele parca rade si el pe fereastra intr-o hora de raze ce ne imbie si ne vegheaza. Discutia curge mai departe, si aflu ca sunt chiar singurul care ii daruieste acestei frumoase fete un martisor in aceasta zi cu soare….

Randurile de mai sus nu inseamna nimic pentru altcineva. Fiecare isi stie mai bine proprile momente luminoase, uneori parca dureros de luminoase. Si chiar daca efemeritatea lor nu poate fi pusa la indoiala in cele din urma, faptul de a ramane mereu vie amintirea lor in constiinta noastra este poate totusi o idee frumoasa. Depinde de noi si cat de adevarata….