Numai…

Numai speranta, odioasa si desarta

inca vegheaza, inca asteapta

dorindu-se drept vreo profetie

a unei lumi ce n-a fost sa fie…

Ramai cu bine

Rotocoale intunecate se arunca in jur razand
Ca un cer de frunze arse coborate pe pamant.
Greu apasa la fereastra al cenusilor noroi
ca un strigat mut de masca cu ochi negri si prea goi.

Zdranganind la usa noastra ne zdrobeste inghitind
Doar o ceata intunecata cu mirosuri de mormant.
Si-i infernul prea aproape, toate parca infern sunt
Ne-a ramas doar amintirea a luminilor palind.

Ruinase-vor in minte toate cele de pe atunci
Dar ce dulce tremurare naste un castel pe stanci
Ale carui ziduri toate se cladesc din amintiri
Vechi altare recladite-n dureroasele simtiri.

Si sa fie tot un freamat, si sa fie vreo intrebare
Ca o nalucire prea frumoasa, vaporoasa aratare
Peste timpurile toate, paru-i negru clocotitor
In a vantului pornire, ochi-s verzi, naucitori.

Si drept care, si drept cine, fi-vei tu, naluca mea?
Caci nu iti paleste frumusetea peste a timpului stea ?
Cati vor sta sa te inteleaga, cat vei sta sa intelegi
Mainile-ti parca valseaza in visuri ample si prea reci.

Si ma intreb fara speranta, prins sub vraja-ti efemera
Cat de multi iubiv-ar poate o fantasma, o himera?
Si cati vor putea ca sa porneasca prin lumina inserarii
Pe carari intunecate-n tinutul mortii si invierii

Ratacine-vom sub ceruri fara urma de vreo stea
Dar atunci iubirea noastra fi-va harta si manta.
Din ce izvor fara pacate ni s-ar naste fericirea
Pe care vise ingemanate ne-om cladi si nemurirea?

Caci iubirea noastra este mult mai mult ca un cuvant
Prometeica-i chemarea si orfeic cant prea sfant
Ce exalta stihii strani pentru cei ce nu cunosc
Ale vietii tainice rocade, ironii fara vreun rost.

Si am sa spun ceva mai tare
Poate-i glasul tremurat
Te iubesc !… mirarea-i mare
Te-am iubit…dar ne-am uitat…

Balada nihilista

Cand soarele apune salbaticu-mi gand
Se dezvaluie-n visare si in abis ma arunc
Mormane de frunze intomnesc prin noroi
Si-s ceruri albastre, si zvonuri de ploi.

Si din tacerea adanca un parau de gand-visarea
Isi joaca in juru-i sensuri, imagini si mirarea
Pornindu-se sa nasca, drept profetie surda
Viziune de nebun din munte, ce inima-si asculta :

Iubesc pustiul vuiet al vastelor piete
Un vuiet tot salbatic, ce vrea sa ma invete
Ca din toata larma lumii, si zgomotul zadarnic
Numai tacerea are un sens vibrant, vulcanic.

Iubesc inaltul prea albastru al pustietatilor eterne
Regat al celor falnici, dusmani ai celor terne
Si-n toamna nesfarsita ghicesc o primavara ascunsa
Ce din lumina altor sori de viata-i prea patrunsa.

Iar cerul se invarte, se aude urcand
Drept calauza, un calugar bland
Venind spre nebunul dezlantuit
Sa-i aduca de stire ca-n fapt a murit

Vai tie amarat muritor, rostesti iubire
Dar ce cuvant lugubru, din vorbe-ti si simtire
Caci a ta iubire-mi este, osanda si mormant
Tu nu iubesti chiar viata, ci praful in vant.

Numesti pustiul inalt? Dar inalta-mi e adunarea
De spirite supuse ce-mi asteapta indrumarea
Spre care deal urca-vom, spre ce sa ne indreptam?
Spre fericirea eterna: deci stam si asteptam.

De ce voiesti a cunoaste, nu-s clipele prea scurte ?
Prefera fericirea si a placerilor fructe.
Nu te intreba de toate, ci cata sa intelegi
Toate de tine intreaba, tu in centrul lumii esti.

Ierta-voi nebunia, de te intorci in rand
Ca sa intelegi accepta a te ucide bland.
Cu vorbe mestesugite, vei dramui cararea
Acelor adevaruri ce-mi lumineaza zarea.

Caci iata-ti inaltimea : un chin ce prea putini
Ar fi dispusi sa accepte sa-l sufere senini
Sa inteleaga sensuri… ce sensuri sunt acelea ?
Cu paine si circ voi dobandi puterea.

Am sa-ti arat o taina, voiesc a ta izbavire
Numai putini sunt aceia, ce adevarul pot stie
Iar restul toti sunt masa ospetelor divine
La care te invit, de-ai devenii ca mine.

Nebunul tresalta, gesticuleaza un pic
Priveste spre zare, spre noul venit
Si cu glasul de gheata ii striga ostenit
Celui ce al sau suflet il vrea pierit :

Numi-voi pustiul si sinceru-mi gand
Doar singuratate si adevar a ce sunt
Iar din doua abisuri, te intreb : socotesti ?
Ce-i mai lesne oare : sa mori sau sa traiesti ?

A nins…

A nins iubita mea de azi

Cu soapte reci si prea usoare

Si un zumzet ne trezeste vag

A neuitarii vechi cutremurare.

Si am ras iubita mea de acum

Am ras cu hohot de grindina

Ca toate-mi par doar foc si fum

Iar tu: naluca de lumina.

Si a nins iubita mea de ieri

Usor, cu prafuri selenare

Vestitoare ale unei primaveri

In toiul toamnei viitoare…

Acelei

Dar vai frumoaso mi te areti

Ca o aievea nalucire

Sub un cer de toamna, cu copaci beti

Si o ruginie desfrunzire.

Si iarasi ma abat din drum

Iar frunzele ma duc departe

Spre un taram al nimanui

Sa ard in nemurire moarte…

Crepuscul

Se sting taciunii in sobe ruginite

Iar la ferestre flori de gheata se aprind

Si parca florile-s ivite

Din scantei de vise ce se sting.

Si-n jur nu mai e nici o durere

Nici spaime, doar un ger ce a cuprins

Un orizont ce iti pare o parere

O umbra de crepuscul nins.

Reverie

Ne-am ratacit carariile-n lumina

Si-n raze obosite ce ne sting

Ingandurarile intr-o zi senina

Lumini ce peste umbre ning