Crepuscul

Iulie 30, 2009

Se sting taciunii in sobe ruginite

Iar la ferestre flori de gheata se aprind

Si parca florile-s ivite

Din scantei de vise ce se sting.


Si-n jur nu mai e nici o durere

Nici spaime, doar un ger ce a cuprins

Un orizont ce iti pare o parere

O umbra de crepuscul nins.

Anunțuri

Absurdistan

Iulie 29, 2009

De la o vreme incoace incep sa am tot mai puternica impresie ca traiesc in Absurdistan, ca sa folosesc titlul unui album de-al Adei Milea.

Citiind Mitul lui Sisif de Camus, parca ma simteam cumva indemnat sa caut vreun mod de a supravietuii intr-o lume, dar mai ales intr-o tara absurda. Parca singura posiblitate a fericirii in Absurdistan e a ti-l imagina pe Sisif fericit, desi nu stiu cum ar putea zadarnicia sa devina fundament al fericirii, cum ar putea munca continua si inutila sa dea nastere acelei reverii, ce poate in putinatatea sentimentelor ce vor supravietuii absurdului, sa poata fi numita fericire.

Pentru ca imi vine tot mai greu sa cred ca cine ajunge la concluzia ca lumea si mai ales tara in care traieste e absurda mai poate fi asa de usor un om sentimental, un romantic sau un filozof platonic eventual. Si spun mai ales tara pentru ca mai curand as fi tentat sa cred ca eterna si fascinanta noastra tara exceleaza in acest domeniu.

Cum as putea numii altfel o tara in care nici macar notiunea de justitie nu pare sa aiba vreo sansa, daramite justitia realmente. Spun asta pentru ca am intalnit deja prea multe cazuri in care altcineva trebuie sa plateasca pentru greselile cuiva. Si de regula platesc cei saraci si lipsiti de putere, caci ei nu vor putea cumpere dreptatea asa usor precum cei care au ceva de aparat. Defapt de ce ar fi altfel, poate ca, ideologic vorbind e perfect explicabil de ce notiunea de justitie nu are vreo sansa prin monopolul crestinismului in minunata noastra tara. Cum asa? Pai cum sa crezi in responsabilitatea propriilor fapte si sa crezi totodata ca, conform Bibliei, o intreaga omenire e condamnata pentru vina celor doi parinti fondatori ai ei, daca pot numii asa fictionalele personaje Adam si Eva. Cum se impaca justitia cu „dreptatea” biblica ce pretinde in Vechiul Testament, ca oamenii sa fie omorati daca lucreaza de Sabat.

Totodata cum poate fi numita decat injusta echitatea si morala socialista ce pretinde: de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitati? Desi ar parea justa o astfel de pretentie, prin simplul fapt ca aplicarea ei in mod complet si real ar duce la prabusirea economiei (caci cine ar mai muncii eficient daca nu exista corelatie intre munca si plata?) , ar fi profund negativa, si implicit imorala. Caci nu inteleg de ce ar fi mai moral ca toti sa fim saraci decat sa existe si saraci, dar si bogati intr-o societate. Fireste ca cu cat e societatea mai avansata cu atat situatia financiara a celor mai multi cetateni e mai buna. Scriu despre aceste lucruri, pentru ca si la 20 de ani de la prabusirea comunismului tot mai exista mentalitati si nostalgii dupa acesta.

Si pana la urma, cum am putea numii justa o societate in care pare sa primeze un egoism ingust si primitiv, unde parca oamenii nu au gasit inca puterea de a intelege ca e in interesul fiecaruia ca justitia sa fie pentru toti.

Dar revenind la Absurdistan: ma tot intreb de unde sa gasesc resurse pentru a continua sa traiesc cumva, in profida absurdului, si nu in acord cu el. Caci a trai in acord cu absurdul, reprezinta pentru mine cel putin, o imposibilitate logica si morala. Si totusi, daca ma gandesc mai bine, poate insasi logica si morala sunt absurde privite din alta perspectiva, din alta paradigma culturala.

Si poate doar in imaginatie, in iluzie, in vecinatatea dintre vis si realitate, sa pot sa mai uit de absurd, si sa zaresc vreo intrezarire a ceva ce sa-mi redea speranta pe care absurdul mi-o fura.


Despre rabdare si moarte

Iulie 18, 2009

Nu am rabdare. Recunosc ca nu e tocmai o calitate acest lucru, dar parca cumva imi doresc sa fac cat mai multe in cat mai putin timp. Asta pentru ca simt ca timpul trece, si ca o stranie amagire, desi anii din calendar tot cresc, si parca am inainta astfel, eu nu uit ca anii din viata mea se imputineaza clipa cu clipa.

Asta poate e un temei mai profund pentru lipsa mea de rabdare, dar si de hotarare cateodata. Parca sunt atatea posibilitati, atatea perspective, atatea calatorii ce ar putea fi facute, atatea lumi ce ar putea fi descoperite, iar noi oamenii in general nu dispunem decat de o viata. Parca e prea putin, si desi as vrea sa fiu poet, sa spun ca tocmai efemeritatea noastra, si existenta noastra pur gratuita da grandoare si valoare oricarei vieti, imi dau seama ca aceasta limita contribuie si la nerabdarea si indecizia mea cateodata.

Si totusi nu am rabdare. Pierdute sunt parca pentru totdeauna linistea si rabdarea timpului copilariei. Atunci cand stateam vara in micul orasel de provincie unde am locuit si priveam cerul si norii si zecile de forme pe care acestia le luau. Si imaginatia si timpul care atunci pareau nesfarsite faceau posibile nasterea a diferite personaje pe cerul luminos. Urmaream cu rabdare cum nesfarsite personaje se nasteau si se destramau pe cerul senin al zilei.

Preocupari de copil ce inca nu are constiinta timpului ce trece, nu ii pare ca fiecare pulsatie a inimii lui e ca un ticait al unei bombe cu ceas, spre un sfarsit mai apropiat sau mai indepartat, dar care e inevitabil.

Si totusi, poate ca am sa invat sa am rabdare. Un alt fel de rabdare poate, una nascuta din iluzia nemuririi, cine stie? O iluzie a nemuririi bazata nu pe credinta intr-o viata viitoare, ci mai curand pe nonsensul mortii, caci ce sens putem da, sau cum ne putem imagina inexistenta? Poate doar ca un somn adanc, dar cine se teme de somn?

Si in fata marelui somn ce va fi sa vie candva (avand in vedere ca nu am decat 23 de ani, banuiesc ca nu prea curand) nu imi mai pare parca atat de imperios necesar sa fac asa de multe.


Reverie

Iulie 17, 2009

Ne-am ratacit carariile-n lumina

Si-n raze obosite ce ne sting

Ingandurarile intr-o zi senina

Lumini ce peste umbre ning


despre iubire?

Iulie 16, 2009

Ce as putea scrie despre iubire? E un subiect tulburator de comun, imbucurator de universal, dar intristator de superficial privit.

Hai sa fac totusi o incercare, ca un exercitiu de imaginatie, de a scrie altfel decat se scrie in mod obisnuit despre iubire, caci nu vreau ca voi aici sa gasiti ceea ce ati putea gasii si in alte 20 de locuri.

iata ce va spun voua: dragostea-i usoara si inalta, precum fumul rispit in noaptea de vara intr-un orasel de provincie in lumina unor prea vechi felinare. Da dragostea e usoara si inalta, doar un suflet greu nu simti-va usuratatea dragostei. Dar cate suflete ingreuneaza noptiile nesfarsite.

Si ce mai este dragostea?Sa fie oare amorul tineresc al multora din noi?O, de ar fi atata doar, si orice cuvinte ar fi de prisos, insa pe multi din acestia dragostea-i doar un mod de a-si admira chipul in oglinda numita celalalt. Vom numi noi asadar autoadmiratia drept iubire?

Dragostea-i intelesul din spatele unor puncte de suspensie, puncte ce urmeaza unor cuvinte precum: pentru ca…. Caci da, acesta-i raspunsul nazuintelor unei vieti, nimeni nu traieste ca sa traiasca, toti traim spre a iubii, ceea ce ne face diferiti e tocmai felul diferit de a privi iubirea.


Nefericirea

Iulie 16, 2009

Nu stiu ce diavol o fi hotarat sa ne faureasca pe noi cei de aici de sub soare, aruncandu-ne in absurdul unei existente pe care nu am cerut-o si pe care multi poate o considera vana si o traiesc inertial. Dar sa nu va intristeze toate aceastea, o parea uneori existenta plina de nonsens, dar asta nu e un motiv de tristete. Si nu, nu o sa va zic nimic de genul ca exista Dumnezeu, ca puteti spera la nu stiu ce sau sa aveti cutare viziune ”optimista” asupra vietii. Caci nu iubesc acest optimism ce iti pretinde o convertire cu forta, parca amenintandu-te cu disperarea pentru a fi fericit.

De aceea va intreb: ce fericire e mai mare decat aceea de a putea fi si nefericit? Dar sa nu ne traim nefericirea ca pe un adevarat infern, ci invesmantati-o in cele mai tipatoare culori ale carnavalului, jucati-va cu ea, radeti de propria nefericire. Sa ne detasam de propria nefericire, sa ne imbatam cu propria noastra miciime si efemeritate, caci ce ar putea fi mai eliberator, mai inaltator? decat a realiza ca nu suntem nici macar cat un fir de nisip de pe toate plajele lumii, la scara acestui univers.

Sa lasam in urma atatea paradigme, atatea glasuri tunatoare cu ale lor vane porunci, ce nu-si doresc decat sa domine, si nicidecum realmente sa ajute cu ceva. Caci in ochii mei toti acesti ”trebuie sa faci asta” fara a ti se explica nimic, sau eventual primind doar o pseudoexplicatie, nu sunt altceva decat vointa unora de a se simti mari, cand ei in realitate  sunt  mici.


Inceputul

Iulie 16, 2009

Acesta e prima mea postare de pe blog.

Cine sunt eu?

Nu cred ca merita sa ma prezint acum, sa spun prea multe despre mine pentru inceput.

Cine este Victor Ryuzaki?

Ei, dansul tot eu sunt, defapt mai bine zis e o masca pe care o voi purta aici, pentru a face posibila o neasteptata libertate. Nu va lasati pacaliti de pseudonim, nu sunt fan al anime-urilor, dar acest nume pare sa ma inspire, imi place cum suna. Si prenumele de Victor, probabil ca are legatura cu o sete launtrica de victorie ( desi nu m-as hazarda in comentarii).

Si cine sunteti voi?

Stupida intrebare, evident. Fiecare stie, atat cat stie, sau cat crede ca stie, cine este, nu voi veni eu sa va spun cine sunteti. Dar cred si sper ca acest blog se adreseaza unor oameni inteligenti, carora inca viata nu le-a dat un munte de lectii sub a caror greutate invata pe altii ceea ce nici ei nu stiu.

Sper ca postarile ce vor urma sa fie o lectura placuta si sa ma pot tine de ele.