Cantecul noptii

August 22, 2009

Cat de departe-mi zboara gandul cand e cerul presarat cu stele. Si iar luna, prea binecunoscuta-mi luna, parca imbie la o intoarcere spre vremuri mai simple, spre o necunoscuta epoca de aur a inceputului.

Si cine ar putea sa regaseasca in el insusi taria de a recunoaste, ca desi totul e asemeni unei nesafarsite zadarnicii, desi reflectand asupra lucrurilor, nu gasim vreun sens metafizic ce s-ar trage din ele, totusi viata merita traita in toata splendoarea ei.

Dar as vrea ca din penumbra gandurilor mele din vreo noapte cu luna plina sa tasneasca seva unui viitor sens. Si am sa cant atunci cantecul noptii, cantul celei mai mari nopti ce va fi sa vie vreodata peste sufletele celor de sub soare.

Priviti spre viitor, voi cei ce ati ratacit prin aceasta existenta. Nu fi-va oare tot ce numim viitorul nostru, toate nazuintele noastre si idealurile, nu fi-vor oare ele sclipiri de peste zari ale acelor paradisuri pierdute? Caci cati din noi nu avem macar umbra unei amintiri a ceva ce am putea numii Paradis? Dar acest paradis ce si-l poarta fiecare in suflet spre a sa izbavire de sub rotile materiei si ale veacului, de cate ori ne reapare el luminos in suflet, fie si doar ca un orizont al sperantei?

Oare nu prea curand uitam de tot ce poate candva visam? punand in loc mereu alte si alte plasnuiri ale imaginatiei, desi undeva, departe, prin taramurile neumblate din noi insine zac inca, uitate, mai mult simtite, mai mult amintire a unei amintiri, idealismul si setea de viata a copilariei.

Sa nu credeti ca urasc cunoasterea, nici maturitatea, doar ca cei mai multi dintre noi  nu-si gasesc maturitatea, ci intr-o eterna copilarie ratata traiesc suspendati parca undeva intre Iad si Paradis .Si tuturor acestor suflete obosite si chinuite mi-as dori sa le daruiesc nazuintele cele mai inalte si sperantele cele mai frumoase drept trepte ale inaltarii spre cele mai senine zari ale omenirii.


Acea toamna

August 19, 2009

Era un cer intunecat de mijloc de noiembrie, un cenusiu inchis ca poate multe altele. Dar la fel erau si gandurile acestui om despre care voi scrie in cele ce urmeaza.

Sa fi fost cam orele 10 dimineata cand s-a trezit. O furtuna de ganduri ii macina sufletul, intarind din nou si din nou ceea ce ii devenisera conceptiile ultimelor saptamani de zile. Si un vuiet salbatic al celui mai intunecat nihilism parea sa ii fi devenit stapan si poruncitor. Se simtea nu ca pe marginea prapastiei, ci ca si cum ar fi cazut deja in ea, poate fara sa fi atins inca solul, dar se simtea cumva si sigur, si ametit, ca plutind intr-o detasare rece si atotcuprinzatoare.

Si totul fusese deja stabilit : azi nu mergea la scoala, azi nu era o zi ca oricare alta, ci azi avea sa fie aceea zi ce se infatisa ca firescul ultimelor saptamani: ultima zi a vietii sale.

Era stabilit si ceasul : 1 si un sfert dupa amiaza, cand ar fi trebuit sa fi plecat deja la scoala, si tocmai faptul acesta parea sa ii intareasca hotararea de a sfarsi totul. Scrisese vreo 2-3 biletele in care incerca sa explice inexplicabilul, de ce trebuia sa moara la doar 15 ani. Dar hotararea era luata, si cu o siguranta vecina cu posedarea demonica, porni spre camera unde adunase tot ce gasise in dulapul cu medicamente. Erau acolo, pe masa mica din dormitor, zeci de tablete care mai de care, si 2 pahare pline ochi cu apa.

Se duse doar la fereastra, privind blocul cenusiu de vis a vis ce se confunda cu cerul in intunericul zilei. Si hotararea era mare: nu putea da inapoi, nu avea sa mai traiasca. Si ar fi vrut, da ar fi vrut ca totul sa se termine cat mai curand.

Doar un strigat mut, al cui oare? il face sa ezite. Si pentru o clipa siguranta impletita cu incrancenare il paraseste facand loc unui sentiment al miracolului iminent: nu, nu face asta! Fi-va pentru tine acest ceas doar o ratacire adolescentina, de care iti vei amintii razand in anii ce vor urma. Si daca nu va fi asa, atunci purta-vei cu tine in mormant secretul tau cel mai teribil : atat de mult te-ai urat si ti-ai urat viata incat ai vrut sa renunti la ea intr-o blestemata  zi de toamna. Dar acum nu vei face aceasta, ci vei merge la scoala ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, si acolo nu vei da cele 3 lucrari anuntate ce ti-ar distruge si mai mult media si asa mica, ci vei scapa ca prin minune de aceste mici griji.

Sa fi fost vreun inger? Sau poate doar intelepciunea trupului nostru ce-i mai mare decat noi insine? Tot ce se poate. Cert este ca tanarul nostru fuge spre tramvai, reuseste sa il prinda din urma si ajunge la scoala cu o mica intarziere.

Si ca si cum asa ar fi fost scris undeva, se arde instalatia electrica a scolii, si practic orele nu se tin, iar lucrarile nu se dau. Dupa amiaza si-o petrece prin oras cu colegii, intr-un labirint de magazine si glume care mai de care mai hazlii…

Ce frumoasa-i viata, fara nici o inaltime, cu o profunzime a superficialitatii, un sens dat de jocul ce isi afla in propria-i placere mareata rascumparare. Si despre ganduri sinucigase, si altele asemenea, daca aceastea ne vor fi fost vreodata fiara ce pandeau din adancul sufletului de pe undeva, fie ca lumina a tot ceea ce cunoastem si iubim, sa risipeasca acest noian de ganduri grele.


Gandirea magica

August 16, 2009

Exista ceva in noi, ceva de nestramutat, de neschimbat, ceva de neexplicat si asa mai departe. Exista, stim sigur ca exista toate precum : Dumnezeu, nemurire, inviere , spiridusi si Mos Craciun si multe altele asemenea, doar niste rai ar putea sa pretinda cu ingamfare ca nu exista nimic din toate acestea. Caci noi simtim, noi am cunoscut tot ceea ce mintiile cele mai luminate ale lumii nu au putut cunoaste.

Fireste doar intr-o nota ironica le-am scris pe cele mai de sus. Nu, nu exista nimic de genul asta, exista doar limite si goluri in cunoastere, exista ceva ce ne face sa cautam explicatii cumva magice pentru lucruri care totusi pot avea explicatii destul de logice si terestre.

Ratiune, ratiune, si iarasi ratiune. Acesta ar fi apelul la care as dori sa raspunda cat mai multi. Desi multi vor ezita, crezand poate de exemplu ca ratiunea e ceva rau, ceva in contradictie cu sentimentele cele mai inalte. Dar nu, adevarul este ca nu stiu cat de reala este asa numita contradictie dintre sentimente si ratiune.

Pentru ca ne-am obisnuit sa numim prea usor pe cineva inteligent. Pierdem din vedere ceva: a fi rational, si cumva implicit inteligent presupune si sa poti sa faci diferenta dintre lucruri reale si iluzii, dintre lucruri cu sens si lucruri fara sens. De pilda toata aceasta suferinta si acest ocean de lacrimi ce vor fi fost varsate de milioane pana acum nu sunt un lucru cu sens. Nu, nu se joaca Dumnezeu cu noi ca sa ne testeze in vreun fel. Caci daca ar fi asa, atunci Dumnezeu ar fi mai tiran si mai crud decat orice om.

Revin insa la contradictia aparenta dintre ratiune si sentimente. Am sa spun lucrurilor pe nume: cand iubesti este preferabil sa poti fi cat mai rational, sa ai intelepciunea de a impleti cat mai armonios sentimentele cu gandirea rationala. Pentru ca daca te lasi dus exclusiv de sentimente, in cele din urma ai putea sfarsi prin a comite diverse acte reprobabile. Unde e intelepciunea de a te pune in locul celuilalt atunci cand doar senzatiile te conduc?

Mi-as dori sa fie aceasta o readucere aminte pentru toti cei ce iubesc: dovediti ca iubiti pastrandu-va ratiunea, caci ea v-ar permite sa ii faceti pe alti cu adevarat fericiti. Nu e usor, din motive ce tin de biologie, dar cred ca e unul din putinele lucruri care merita sa fie facute.


Viata ca un joc

August 16, 2009

Uneori imi vine sa cred ca viata e un fel de joc. Caci cate lucruri asemanatoare jocului nu are viata in ea?

Intai conventia: exista reguli ce trebuie respectate, din diverse motive. Sunt o gramada de reguli, nu ma refer doar la cele morale sau legale, pana la urma si legile logicii sunt si ele parte a ceea ce traim aici. Si asemeni regulilor unui joc, aceste regului isi au noima si pot fi norma doar in cadrul jocului, respectiv al vietii. Cu alte cuvinte daca am reusi sa ne detasam suficient de mult de propria noastra viata, atunci poate multe din aceste reguli ne-ar parea cumva arbitrare.

Si noi insine parca avem ceva de actori, sau de jucatori in noi. Jucam roluri. Da, de multe ori se spune ca trebuie sa fi tu insuti, dar ce inseamna asta defapt? Nu cumva a fi tu insuti e doar rolul care ti se potriveste cel mai bine? Adica ai putea sa te detasezi vreodata realmente de ceea ce ai invatat, trait, de dogmele si propriile paradigme? Si chiar daca ai putea, facand asta doar pentru a le inlocui cu altele, tot nu ajungi nicaieri.

Stau si ma gandesc si la cum ne alegem cariera. De multe ori nu cred ca se poate spune ca e neaparat o alegere rationala, bazata eventual pe indelungi analize. Nu, mai curand e un amestec de cantarire a catorva optiuni, de optare poate chiar mai curand sentimentala pentru un anumit drum in viata. Si totusi asta-i viata noastra.

Si mai e viata asemeni unui joc si din alte motive. De pilda de multe ori avem iluzia ca suntem ceva, e o iluzie prea adesea raspandita. Insa nu, nu avem un suflet neschimbator si etern, si asta nu ar trebui sa ne intristeze, caci tocmai acest lucru ar putea fi un fundament al libertatii noastre de a ne schimba. Si ce sens are sa spui despre un om ca e bun sau rau? Sensul apare intodeauna defapt doar cand ne raportam la ce face acel om. Cu alte cuvinte, suntem ceea ce facem, nu suntem un dat pentru totdeauna, ci suntem ceea ce gandim, simtim, traim efectiv. Si aceasta fiintare a noastra are parca si ea ceva din frumusetea jocului in care diverse personaje pot suferi mari metamorfoze.

Tuturor celor care se simt cumva neputinciosi si captivi in propria lor viata, le-as da un sfat simplu: priviti-o ca un joc. Dar nu ca un joc jucat din plictiseala, ci jucat cu pasiunea unui joc care conteaza.


Cateva randuri

August 15, 2009

Ce as mai scrie, despre orice aproape. Par example:

Candva o sa fie totul frumos ca intr-un vis copilaresc. Nu stiu cand va fi asta, dar poate vom fi cu totii fericiti candva. Poate la sfarsitul vietii, in momentul ultimelor strafulgerari ale constiintei din creierul nostru, atunci vom vedea o lumina si cele mai frumoase, simple si pure momente traite in viata ne vor trece prin fata ochilor ca un caleidoscop de culoare.

Si asta va fi ca o eterna reantoarcere asupra a ce am trait, caci parca nu as vrea alta fericire decat alaturi de cei de aici de sub soare. Si pentru ca dupa acest moment ar urma cel mai probabil marele somn, am avea macar atunci, nu certitudinea, ci iluzia nemuririi. Dar ca toate fericirile ale celor de sub soare, aceasta iluzie ne-ar fi mai scumpa decat tot.

Si tot as scrie. Parca as scrie despre ceva salbatic, ca un cantec al lupilor in padure la miez de noapte, parca as scrie ceva despre lucrurile care sunt aici alaturi de noi, dar nu le vedem, sau nu le constientizam.

Lucruri cum ar fi absenta iubirii, nu a unei mari iubiri naucitoare si eventual chiar nimicitoare, ci mai curand ceva ce as numii : iubirea noastra cea de toate zilele. O iubire calma, poate si senina, in care incap si lucruri marunte, lucruri ce vor forma acel carusel al amintirilor spre care vom reveni mereu. Si nu exista inca destule cuvinte ce ar putea descrie aceste maruntisuri ce ne vor hrani aceea viitoare fericire.

Si iar as scrie. Si salbatic dar si molcom. Si rational, dar si sub impulsul unei pasiuni ce nu stiu de unde vine si unde se duce, al unei vointe de a trai in sensul cat mai deplin al cuvantului.

Si e noapte, si e tarziu, si gandurile imi zboara aiurea pe afara, parca asteptand ceva asemanator unei revelatii. Dar revelatia nu vine, ci poate doar somnul .

Iar despre fericire, fie ea si doar o iluzie, sau efectul unei fugare priviri in constiinta, voi mai scrie altadata. Poate intr-o seara cu ceva mai multa armonie, si mai putina plictiseala in suflet.


Solitudine

August 9, 2009

Cat suntem de singuri. Am realizat acest lucru cu adevarat intr-o seara de toamna tarzie, cand veneam de la scoala, la liceu fiind. Vorbeam cu o fata, o colega, si nu mai stiu exact ce ii spuneam, dar incepuse sa rada. Si in clipa aia din rasul ei oarecum retinut, am realizat ca nu stiu, ca nu pot sa-l descifrez, sa inteleg exact ce inseamna asta.

Acest banal autobuz a revenit adeseori in visele mele, ca un laitmotiv al singuratatii totale. Visam din cand in cand ca in momentul acela cand ea incepea sa rada eu ma desprindeam de propriul meu corp si pluteam undeva in urma autobuzului, putand sa-l vad cum dispare in intuneric. Si un sentiment apasator si totodata eliberator parca ma cuprindea. Apasator pentru ca realizam ca iata cat de singuri suntem cu totii realmente : nu avem decat limitatele noastre simturi, peste care mai cade si fatada propriilor paradigme si prejudecati, izolandu-ne oarecum de toti ceilalti.

Dar de ce oare si eliberator? Ce ar putea fi eliberator in singuratatea totala, in a realiza ca realitatea si sufletul celorlalti sunt pentru fiecare in parte oarecum transcendente? Poate doar faptul elementar ca totusi singuratatea parea sa faca posibila o binecuvantata libertate, pusa sub zodia independentei data de o anumita detasare.

Si atunci singuratatea mi-a fost ca un imn si o stranie incurajare spre a lua cu asalt cele mai inalte creste ale simtirii si gandirii de care ma simteam capabil.

Si acum singuratea in urma esecului acestei luari cu asalt si a explorarii lumilor neumblate din mine insumi se dovedeste intrucatva o povara. Dar totusi nu imi doresc inca prea mult larma lumii si zarva celor multi.

Iar acum ca un cantec de lebeda al solitudinii de care am fost capabil, as dorii sa dau un sens cat mai profund acestei solitudini de care am devenit demult constient. Si acest sens profund as spera sa il gasesc in solidaritate. Caci nu suntem o turma de berbecuti si oite, ci oameni solitari ce trebuie sa gaseasca resursele de a isi transcende aceste limite ale solitaritati si sa dea un sens solidaritatii. Iar acest sens ar putea fi unicitatea fiecaruia dintre noi, unicitate ce face diferenta dintre o turma si un grup de oameni solidari.

Adesea impreuna, dar niciodata identici, iata o posibila cale a unei fericiri in viata de zi cu zi. Iar unei fericiri de alt soi ii ramane ca intotdeauna dragostea si explorarea propriilor interioritati spirituale.


Iertarea si eternul refugiu

August 9, 2009

Nu sunt crestin, nu m-as mai putea considera crestin desi am fost candva spre rusinea mea destul de credincios, e drept ca a fost mai mult un crestinism intre ortodoxie si filozofie. Totusi nu despre asta vreau sa scriu acum.

Ci scriu aceste randuri visand la o vacanta fie si de unul singur, undeva spre capatul lumii, spre cercul polar, poate in intinderile departate ale Siberiei, unde soarele se afla acum intr-un nesfarsit apus. Dar acestea sunt fireste doar gandurile mele, iar aceasta stranie vacanta ramane doar pura reverie.

Totusi revenind la subiect, cred ca singura semnificatie reala pe care o putem da iertarii este aceea de putere spirituala. O putere spirituala care, subliniez din nou, nu are nimic in legatura cu crestinismul, ci mai curand cu realitatile vietii. Caci nu imi par a fi profitabile in economia a ceea ce obisnuim sa numim suflet, ura si ranchiuna, ci mai curand iertarea si linistea aduse de ea. Si nu scriu asta cu o usurare a omului care a iertat pe toti si tot ce se putea ierta.Ci mai curand scriu aceste randuri si ca un autoindemn spre mai multa toleranta atat din partea mea.

Caci am simtit si eu prea adesea acele glasuri poruncitoare ale instinctelor si emotiilor sau a ce or fi fost ce isi doreau razbunare, sau cel putin o ura rece si dispretuitoare fata de diverse persoane sau situatii. Pe langa faptul ca aceste glasuri nu sunt niciodata ale ratiunii ci mai curand ale unor instincte primitive, nu pot sa gasesc nici un fel de speranta in ura sau razbunare. Caci ura si razbunarea imi par suprema neputinta fie si numai prin simplul fapt de a miza totul pe distrugere, pe anihilarea a ceva ce este considerat rau, sau nedrept. A nu putea sa ierti este supremul nihilism in sensul cel mai dur si salbatic al cuvantului, este zgomotul cuielor batute in sicriul propriului suflet, o anulare a tot ce exista in jur pastrand doar obiectul sau obiectele urii.

Nu am simtit totusi o ura asa de mare precum ar reiesii din randurile de mai sus, in general a fost un fel de ura marunta amestecata cu ceva dispret intr-o cantitate mai mare. Dar totusi imi dau seama prea bine ca fie si aceasta ura marunta, nu neaparat pe persoane, ci mai curand pe diverse situatii ( cum ar fi un job ca vai de el) , ma poate termina psihic si poate chiar fizic.

Si ce e totusi iertarea? Un fir luminos pe cerul intunecat al cator constiinte? Un pas, poate cel mai profund spre un fel de a fi mai rational, si implicit mai bland ? Sau de ar fi si numai un etern refugiu de sub povara diverselor evenimente ce in iuresul sentimentelor le putem vedea ca profund nedrepte pentru noi, poate chiar strigatoare la cer, dar departandu-ne de ele sa le putem privii si altfel, cu o seninatate si detasare reale si de care de regula suntem probabil straini.

Las acest ultim gand al meu ca o definitie proprie a iertarii : iertarea ca un etern refugiu ….