Iertarea si eternul refugiu

Nu sunt crestin, nu m-as mai putea considera crestin desi am fost candva spre rusinea mea destul de credincios, e drept ca a fost mai mult un crestinism intre ortodoxie si filozofie. Totusi nu despre asta vreau sa scriu acum.

Ci scriu aceste randuri visand la o vacanta fie si de unul singur, undeva spre capatul lumii, spre cercul polar, poate in intinderile departate ale Siberiei, unde soarele se afla acum intr-un nesfarsit apus. Dar acestea sunt fireste doar gandurile mele, iar aceasta stranie vacanta ramane doar pura reverie.

Totusi revenind la subiect, cred ca singura semnificatie reala pe care o putem da iertarii este aceea de putere spirituala. O putere spirituala care, subliniez din nou, nu are nimic in legatura cu crestinismul, ci mai curand cu realitatile vietii. Caci nu imi par a fi profitabile in economia a ceea ce obisnuim sa numim suflet, ura si ranchiuna, ci mai curand iertarea si linistea aduse de ea. Si nu scriu asta cu o usurare a omului care a iertat pe toti si tot ce se putea ierta.Ci mai curand scriu aceste randuri si ca un autoindemn spre mai multa toleranta atat din partea mea.

Caci am simtit si eu prea adesea acele glasuri poruncitoare ale instinctelor si emotiilor sau a ce or fi fost ce isi doreau razbunare, sau cel putin o ura rece si dispretuitoare fata de diverse persoane sau situatii. Pe langa faptul ca aceste glasuri nu sunt niciodata ale ratiunii ci mai curand ale unor instincte primitive, nu pot sa gasesc nici un fel de speranta in ura sau razbunare. Caci ura si razbunarea imi par suprema neputinta fie si numai prin simplul fapt de a miza totul pe distrugere, pe anihilarea a ceva ce este considerat rau, sau nedrept. A nu putea sa ierti este supremul nihilism in sensul cel mai dur si salbatic al cuvantului, este zgomotul cuielor batute in sicriul propriului suflet, o anulare a tot ce exista in jur pastrand doar obiectul sau obiectele urii.

Nu am simtit totusi o ura asa de mare precum ar reiesii din randurile de mai sus, in general a fost un fel de ura marunta amestecata cu ceva dispret intr-o cantitate mai mare. Dar totusi imi dau seama prea bine ca fie si aceasta ura marunta, nu neaparat pe persoane, ci mai curand pe diverse situatii ( cum ar fi un job ca vai de el) , ma poate termina psihic si poate chiar fizic.

Si ce e totusi iertarea? Un fir luminos pe cerul intunecat al cator constiinte? Un pas, poate cel mai profund spre un fel de a fi mai rational, si implicit mai bland ? Sau de ar fi si numai un etern refugiu de sub povara diverselor evenimente ce in iuresul sentimentelor le putem vedea ca profund nedrepte pentru noi, poate chiar strigatoare la cer, dar departandu-ne de ele sa le putem privii si altfel, cu o seninatate si detasare reale si de care de regula suntem probabil straini.

Las acest ultim gand al meu ca o definitie proprie a iertarii : iertarea ca un etern refugiu ….

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: