Totul e relativ?

Septembrie 16, 2009

E asta o vorba destul de raspandita in diverse discutii . Cand vrei sa pari mai inteligent si tolerant bagi fraza cu : totul e relativ!

Defapt probabil ca zic bine cand vrei sa pari. Caci nu e nicidecum o dovada de inteligenta asta afirmatie. Sau cel putin la aceasta ora tarzie nu-mi pare asa ceva . Caci ce inseamna defapt totul, si ce inseamna relativ? La ce e relativ totul? ca intreg, caci asta inteleg eu cel putin prin ”totul”. Si ce mai inseamna defapt relativ in contextul dat?

Aceasta vorba ii este atribuita cumva lui Einstein, ca si cum ar fi cumva esenta filozofica a teoriei relativitatii. Cine nu a studiat fizica si istoria macar la un nivel foarte superficial evident ca nu are de unde sa stie ca aceea teorie a relativitatii este pur determinista. Cu alte cuvinte nu prea lasa loc de probabilitati. Mersul astrelor ceresti poate fi de exemplu determinat cu o maxima certitudine. Fireste ca altfel sta povestea la nivel cuantic.

Da , poate mai corect ar fi sa spunem ca lucrurile sunt relative. Dar asta nu inseamna nicidecum ca ar fi arbitrare. Poate ca mai curand inseamna ca lucrurile au sens doar intr-un anumit context. Adica sunt in relatie  cu acel context dat.

Si ce-i cu asta? poate sa se intrebe cititorul grabit trecand prin aceste randuri. Pai sunt mai multe lucruri. Unu la numar : asta e o proba ca nu intotdeauna o expresie ce pare inteligenta inseamna ceva. Si pe cale de consecinta, nu intotdeauna un om ce pare inteligent chiar este.

Apoi doi la numar: nu intotdeauna cuvintele definesc ceva. Defapt multe cuvinte s-ar putea sa nu defineasca nimic, desi ele exista ca forma, fondul si deci sensul sa cam lipseasca, in ciuda faptului ca  probabil sunt foarte folosite de catre diverse persoane. Enumar aici cateva posibile astfel de cuvinte: Dumnezeu, absolut, spiritualitate romaneasca ortodoxa, conspiratie masono-iudeo-bolsevica si altele. Dar acestea sunt probabil fraze tip repetate pentru a putea fi identificata mai usor turma din care faci parte.

Iar a treia chestiune ce imi vine acum in minte este urmatoarea: impresia puternica a unora ca realitatea defapt nu prea exista. Caci am intalnit aceasta expresie folosita si ca laitmotiv al negari realitatii . Un mod de a gandi: din moment ce privim lucrurile in mod diferit, atunci totul e relativ : adica pana la urma si eu si tu avem dreptate in felul nostru, desi ne contrazicem flagrant. Dar nu, desi perceptia asupra realitatii poate fi diferita de la individ la individ, asta nu face ca realitatea sa fie relativa in sensul cel absurd de a fi simultan contradictorie si reala. Una e perceptia asupra realitatii, alta e realitatea in sine. Solipsismul nu vad de ce nu ar fi mai mult decat o iluzie ca oricare alta.

Deci e totul relativ? Pe limba celor care folosesc aceasta expresie  : nu, nu e totul relativ.

Anunțuri

A nins…

Septembrie 15, 2009

A nins iubita mea de azi

Cu soapte reci si prea usoare

Si un zumzet ne trezeste vag

A neuitarii vechi cutremurare.


Si am ras iubita mea de acum

Am ras cu hohot de grindina

Ca toate-mi par doar foc si fum

Iar tu: naluca de lumina.


Si a nins iubita mea de ieri

Usor, cu prafuri selenare

Vestitoare ale unei primaveri

In toiul toamnei viitoare…


Povestitorul

Septembrie 13, 2009

Stau stransi in cerc in penumbra unei lumanari ce tremura cand mai adie cate o pala de vant pe fereastra deschisa. Si batranul om isi aduce parca aminte cate ceva, si sta si se uita drept inainte si pe o voce monotona si egala incepe a-si spune povestea….

Dimineata zeilor

Era dimineata si iata ca sosesc vizitatori o gramada la batranul cazut la pat. E mic de statura omul nostru. Le multumeste tuturor pentru ca au venit sa il viziteze, le strange mainile, si in ochi parca se vede ceva ce ar putea fi atat recunostinta, cat si un amestec de groaza si incercare de a se agata de cei vii, ca si cum asta ar putea sa ii mai daruiasca inca un ceas la viata-i ajunsa aproape de final.

Pe peretele alb vreo cinci icoane par sa priveasca cumva rugandu-se mute, oferind poate  o speranta spre care muribundul se intoarce din cand in cand sa adoarma. Dintre cei veniti, toti incearca sa il imbarbateze, spun bancuri, rad veseli, se anunta o cununie , nasterea unui copil, afara e soare si senin. Doar un tanar nu glumeste, nu incurajeaza deloc, ci tace doar uitandu-se cu un amestec de compatimire si uimire la acesta.

Cand se retrag glumetii, cei care il imbarbateaza, spunand chiar ca moartea nu e aproape desi nimeni nu crede ce spune, il lasa in urma pe acest tanar blond cu ochii sai verzi si parca intredeschisi si cercetatori. Acesta se apropie incet de batran, asezandu-se langa el. Il priveste un minut cu o privire poate stranie, si pare sa aibe chiar un fel de veselie un ochi, desi poate e doar o iluzie a omului macinat de boala.

– Ei, ce bine e aici la dumneata.Un perete de figuri mute, un soare care iti rade la fereastra, si in sfarsit liniste. Acum poti intr-adevar sa reflectezi la ce vrei. Cine ce anume iti mai cere? Nu esti totusi oare fericit?

Batranul se uita cu niste ochi mari si uimiti, de parca nu ar fi inteles ce spune cel din fata lui. Dar a inteles, nu vede ce anume nu ar fi putut sa inteleaga…

-Cum sa fiu fericit? Toata viata m-am temut de aceste momente… Am spus mereu ca cred in Dumnezeu. Acum imi dau seama mai mult decat oricand ca nu a fost decat o minciuna… Spuneam si eu ca cred ce ziceau si ceilalti. Dar cum sa cred in ceva ce nici nu vad, nici macar nu imi pot imagina ca exista? Si in fond de ar fi sa existe, de unde stiu ca asta ar insemna ca sunt nemuritor? Imi e frica tinere, si te invidiez ca poti sa ai inca pe putin 50 de ani in fata ta. Si daca mi-ar sta in putere sa stii ca iti zic sincer acuma, ca nu stiu de ce imi pare ca tie iti pot spune chiar totul, ti-as lua tie ani din viata ca sa pot sa mai traiesc. Da, da, blestematia naibii, asa sa stii. Nu cred ca are vreun rost sa ma mai prefac…. M-ai intrebat daca sunt fericit, o fi si asta o fericire, fericirea cea de pe urma, sa nu mai trebuiasca atata sa te prefaci…

Tanarul se ridica in picioare si schiteaza un zambet in coltul gurii, pentru ca mai apoi sa se intunece:

– O batran nebun! Ce iti trebuie tie acum inca ceva ani adaugati la viata?Nu ti-ai trait oare viata asa cum ai vrut? Te-a oprit cineva de la a trai, de la a bea, de la a iubii pe cine si cat vrei in fond? Da, poti spune: pacat de vinurile ce nu am sa le mai beau, pacat de bancurile ce nu am sa le mai gust, pacat de soarele sub umbra caruia nu am sa mai ratacesc. Poti spune pacat, si as intelege prea bine. Dar acest ”pacat” sa nu iti devina disperare si intunecata ratacire, caci nu esti tu mai presus de ceilalti de sub soare. Si nici o simtire si nici o idee nu e mai mare decat propria viata sau viata celuilalt.

– Si spui ca poate aceasta libertate este fericirea cea de pe urma? Dar care ti-a fost fericirea cea dintai, de a ajuns o nefericire fericirea cea de pe urma? Caci de ce iti pare aceasta intamplare, a nu mai fi nevoit sa te prefaci cea mai mare fericire? Eu te intrebam daca esti fericit, pentru ca iata in final, te asteapta un ocean de liniste si un mare somn. Dar poate si nemurirea. Si nu e nevoie batrane sa fi nemuritor pentru a te astepta nemurirea. E suficient doar ca, murind, cu ultimele zbateri ale constiintei sa poti avea o viziune, vazand o lumina si viata ta revazand-o asemeni unui film din care faci si ai facut mereu parte. Si atunci batrane ai crede in nemurire, dar nemurirea ti-ar fi sa-ti fie propria ta viata derulata in niste culori noi, la fel poate ca intr-un vis. Si nu te vei mai trezii vreodata din acest vis, nici nu vei mai fi ca sa stii ca esti mort. Dar atunci, visand vei crede ca traiesti, ca aceea este viata de dupa viata, si asta te va face multumit si iti va linistii constiinta. Caci chiar daca nu iti va fi placut acel film vazut, fie si doar din intelepciunea trupului ce iti este mai inalta decat cea a constiintei vei intelege acele lucruri pe care altfel nu le-ai inteles.Si iti vestesc aceasta iluzie ca sa te linistesc acum, dar atunci nu iti vei amintii de discutia noastra, decat poate intr-un mod cat mai vag, iar realitatea visului te va convertii la o credinta noua, in nemurire….

Batranul tace uimit. E nebun tanarul asta, cu siguranta. E doar o poveste, spusa de un ateu, altuia care nici in ceasul mortii nu stie ce sa creada. Si il vede pe acest tanar parca ireal, si se simte tot mai speriat. O spaima noua, mai mare decat cea de moarte pare a-l cuprinde.

-Pleaca, pleaca… Cred totusi in Dumnezeu, o sa rog sa mi se aduca un preot… dispari si sa nu te mai intorci, nu sunt bataia ta de joc, si nu vreau sa aud asa ceva…

Tanarul pleaca, iar batranul se ridica sprijinit in cot, isi face o cruce tremuranda, si adoarme in linistea diminietii de primavara tarzie….


Acelei

Septembrie 13, 2009

Dar vai frumoaso mi te areti

Ca o aievea nalucire

Sub un cer de toamna, cu copaci beti

Si o ruginie desfrunzire.


Si iarasi ma abat din drum

Iar frunzele ma duc departe

Spre un taram al nimanui

Sa ard in nemurire moarte…


Nothing else matters

Septembrie 13, 2009

O piesa, arhicunoscuta, dar in care ma regasesc in aceasta dimineata…


O idee frumoasa

Septembrie 6, 2009

Sunt atatea clipe ce trec prea rapid si in ele se insumeaza simtirea si amintirile  unei intregi vieti. Si parca imi vine din nou sa ma intreb, pentru ce toate acestea?

Din nu stiu ce vis sau premonitie la marginea celor cotidiene imi vine a crede ca singurul motiv pentru care vom mai fi fost aici, singurul motiv autentic, profund, este frumusetea. Ma indoiesc ca oamenii traiesc in virtutea vreunei ratiuni, ca vreun rationament ar putea sa motiveze pe cineva pana la capat, dand sens acolo unde  sensul nu este evident.

Asa ca parca prefer a crede ca totusi cateodata doar o idee frumoasa ne misca sufletul si ne indeamna a continua, sau poate chiar a incepe ceva nou. Si aceasta idee frumoasa poate fi aproape orice, ideea ca dragostea face sa merite totul sau ideea ca totul are cumva un rost tainic si neghicit. Nu stiu care sunt ideile frumoase ale fiecaruia, si a ma apuca sa incerc sa transpun in aceste randuri niste presupuse idei frumoase straine e o sarcina fara vreun rost. Asa ca ma voi limita la enunta cateva din propriile idei pe care le-as numi frumoase. Se intelege ca idee e un termen vag in acest context, poate mai potrivit ar fi fost simtire…

O zi cu soare, fara soare

Si o fata cu parul negru, stralucitor si inebunitor de negru. Vorbeste cu un coleg, dar cand o vad, stiu ca trebuie sa vorbeasca cu mine. Si in capul meu se invart o multime de propozitii simple, copilaresti chiar as spune, sau poate adolescentine : ce fata frumoasa! Si uite ca vorbeste si cu mine. Si zambeste. Si cand zambeste parca se lumineaza toata incaperea desi afara-i tot inorat. De nu ar mai pleca, caci nu stiu, am sa o mai revad vreodata? Si as vrea ca fie si doar aceasta clipa sa dureze la infinit daca nu. As vrea sa prind timpul cumva intr-o bucla si sa nu se mai termine decat poate cand voi fi murit.

Teoria haosului

E nebun omul asta, batran cu barba si bolnav. Bolnav cu capul. Stam intr-un bar din Medias si bem bere dupa bere. Maine pe la amiaza trebuie sa plecam inspre Bucuresti. Iar eu trebuie sa am grija ca el sa ajunga pe tren . Urasc acest ”trebuie”. Si maine e defapt deja azi.

-Sa stii ca eu cred in teoria haosului : adica poti sa prinzi un tren, poti sa nu il prinzi, tot acolo vei ajunge in cele din urma. Si rade spunand asta. Daca l-ar vedea cineva, l-ar putea lua drept preot, caci are barba si plete. Dar numai preot nu e in acest ceas de noapte tarzie.

Si ma grabesc sa ii argumentez, sa ii dejoc aceasta teorie a haosului, in care el crede razand. Si culmea e ca pe la orele 3 dupa nenumarate beri pe care nu ar avea defapt voie sa le bea din motive medicale, reusim sa plecam. Si eu ma culc, il vad culcandu-se. Dar dimineata, unde e oare? A adormit pe undeva printr-un sant in fata blocului, caci a mai dat o tura pe la bautura. Si totusi el crede in teoria haosului. Si ma intreb : de ce nu as crede si eu in asta teorie? Poate macar ceasurile acelea sa fi avut si ele pentru un om bolnav care nu stie cat mai are de trait frumusetea lor.

Primavara  ludica

E un martisor intr-o cutie rosie. Si ea sta acolo la masa. Si in gluma ii spun : nu e inelul de logodna, e doar un martisor. Si ea rade, dar nu mai zice nimic. Si soarele parca rade si el pe fereastra intr-o hora de raze ce ne imbie si ne vegheaza. Discutia curge mai departe, si aflu ca sunt chiar singurul care ii daruieste acestei frumoase fete un martisor in aceasta zi cu soare….

Randurile de mai sus nu inseamna nimic pentru altcineva. Fiecare isi stie mai bine proprile momente luminoase, uneori parca dureros de luminoase. Si chiar daca efemeritatea lor nu poate fi pusa la indoiala in cele din urma, faptul de a ramane mereu vie amintirea lor in constiinta noastra este poate totusi o idee frumoasa. Depinde de noi si cat de adevarata….


Si totusi conteaza…

Septembrie 5, 2009

O logica perversa si vana, imbracata insa  inital  in elegantele haine ale unor filozofii platonice, iar ulterior in ceea ce am putea numi paradigma crestina, pare a sugera ca nimic nu conteaza.

Defapt firul acestui rationament mai complet ar fi urmatorul : daca exista Dumnezeu, si implicit viata dupa moarte, atunci evident ca totul conteaza, ceea ce facem aici va fi rasplatit intr-o viata viitoare, pe cand in cazul contrar, nimic nu conteaza, deci nihilismul total e perfect scuzabil, ba chiar se impune cumva natural.

Nu se poate explica defapt de ce ar fi asa. Premisa implicita de la care pleaca rationamentul de mai sus ar fi acela ca pentru ca lucrurile sa conteze noi ar trebui sa fim cumva nemuritori. Defapt probabil ca dorinta aproape disperata de a trai vesnic e una din explicatile pentru care oamenii imbratiseaza religia cu atata usurinta, oricat de absurda ar fi ea.

Si aici sunt tentat sa vad cumva o limita culturala, ideologica  sau paradigmatica, cum vreti sa-i spuneti. Si limita aceasta este tocmai iluzia ca ar trebui sa fim realmente nemuritori ca sa conteze lucrurile ce ne puncteaza efemera existenta. Defapt este cumva o eroare de logica sa vorbim despre lucruri la modul absolut, ca in acest caz, sa presupunem ca daca nu exista ceva care sa fie cumva etern inauntrul nostru, atunci viata noastra si noi nu am valora nimic. Poate ca dupa cat imi pare, are sens sa vorbim despre lucruri in general la modul relativ.

Caci in definitiv de ce ar trebui sa fim nemuritori ca tot ce se intampla cu noi si in jurul nostru sa conteze? Pentru cine sa conteze defapt? Pentru pietre si stele? De ce nu ar fi suficient sa conteze pentru noi si punct?

Straniu este pornind de la aceste idei, ca imi pare sa descopar chiar printre cei ce nu cred, ca tot nu au depasit aceasta limita. E cumva parca posibil sa fi ateu intr-o paradigma platonica-crestina. Sa crezi adica tocmai ca daca dumnezeu nu exista, chiar daca nu e totul permis, cel putin nu conteaza pana la urma nimic. Imi pare a fi mai mult o eroare de logica, dar si un simtamant alterat de indoctrinare si idei cu poate prea putine legaturi cu realitatea aceast mod de avedea lucrurile.

In fond nu ma va interesa atat de mult ca ceea ce ma mobilizeaza, ceea ce iubesc si imi place sa treaca neaparat si dincolo de hotarul mortii. Din simplul motiv ca si daca as vrea cu tot dinadinsul nu sta in puterea mea sa fac ceva in privinta aceasta. Iar in plus de asta, tocmai efemeritatea vietii noastre face ca ea sa merite traita din plin. E singura noastra certitudine, aceea ca aici si acum traim. Si asta totusi conteaza….