Ramai cu bine

Octombrie 12, 2009

Rotocoale intunecate se arunca in jur razand
Ca un cer de frunze arse coborate pe pamant.
Greu apasa la fereastra al cenusilor noroi
ca un strigat mut de masca cu ochi negri si prea goi.

Zdranganind la usa noastra ne zdrobeste inghitind
Doar o ceata intunecata cu mirosuri de mormant.
Si-i infernul prea aproape, toate parca infern sunt
Ne-a ramas doar amintirea a luminilor palind.

Ruinase-vor in minte toate cele de pe atunci
Dar ce dulce tremurare naste un castel pe stanci
Ale carui ziduri toate se cladesc din amintiri
Vechi altare recladite-n dureroasele simtiri.

Si sa fie tot un freamat, si sa fie vreo intrebare
Ca o nalucire prea frumoasa, vaporoasa aratare
Peste timpurile toate, paru-i negru clocotitor
In a vantului pornire, ochi-s verzi, naucitori.

Si drept care, si drept cine, fi-vei tu, naluca mea?
Caci nu iti paleste frumusetea peste a timpului stea ?
Cati vor sta sa te inteleaga, cat vei sta sa intelegi
Mainile-ti parca valseaza in visuri ample si prea reci.

Si ma intreb fara speranta, prins sub vraja-ti efemera
Cat de multi iubiv-ar poate o fantasma, o himera?
Si cati vor putea ca sa porneasca prin lumina inserarii
Pe carari intunecate-n tinutul mortii si invierii

Ratacine-vom sub ceruri fara urma de vreo stea
Dar atunci iubirea noastra fi-va harta si manta.
Din ce izvor fara pacate ni s-ar naste fericirea
Pe care vise ingemanate ne-om cladi si nemurirea?

Caci iubirea noastra este mult mai mult ca un cuvant
Prometeica-i chemarea si orfeic cant prea sfant
Ce exalta stihii strani pentru cei ce nu cunosc
Ale vietii tainice rocade, ironii fara vreun rost.

Si am sa spun ceva mai tare
Poate-i glasul tremurat
Te iubesc !… mirarea-i mare
Te-am iubit…dar ne-am uitat…

Anunțuri

Despre cateva lucruri marunte

Octombrie 11, 2009

Romania e o tara in care nu exista vinovati. Asta am descoperit de curand. Exista probleme, ne plangem cat de rau o ducem si asa mai departe, dar in realitate nimeni nu este acuzat vreodata pentru o problema serioasa. Problemele probabil sunt cauzate de un fel de emanatie malefica ce pluteste in aer si nu se stie nici ce este, nici de unde vine…

Contabilitatea creativa

De exemplu sa spunem ca avem de inregistrat niste stocuri in contabilitate, atat intrarea lor, cat si iesirea. Cat de greu poate fi sa faci acest lucru? Se pare ca pentru anumite persoane e chiar o sarcina insurmontabila. Si sa zicem ca aceste persoane nu au inteles faptul elementar ca daca au intrat 5 creioane la pretul de 3 lei in contabilitate, nu au cum sa iasa 7 ascutitori la pretul de 7 lei din ce a intrat. Si ele au ”tinut” contabilitatea o vreme. Apoi au venit alte persoane care se presupune ca sunt inteligente, si care lucreaza inca si acum.  Dar aceste persoane nou venite au ales sa nu rezolve problemele create de cele vechi, intre timp plecate, ci sa pastreze neoficial o diferenta intre contabilitate si situatia reala. Si asa au facut, pana cand intr-o buna zi, un control al organelor abilitate a descoperit ca totusi contabilitatea nu reflecta realitatea. Si trebuie facute deci niste reglari. Si iata cum se naste si contabilitatea creativa. Din reglarile cu documente partiale, cu bonuri de consum lipsa si altele de genul. Si cine e vinovat pentru toate acestea? Daca s-ar imputa cuiva, stati linistiti, dragi cititori, nu cei care au gresit ar raspunde. In nici un caz. Vinovate sunt , dupa o logica ce imi scapa, niste persoane care defapt nici nu lucreaza propriu-zis in contabilitate, ci in financiar. De aici necesitatea stringenta a contabilitatii creative. Ca sa nu plateasca cumva nevinovatii.

Ortodoxia corupe Romania

Alt lucru marunt, prea banal chiar. Stau mai multi tineri seminaristi stransi in curtea bisericii. Stau si discuta razand, spun glume si asa mai departe. La un moment dat, unul dintre ei, pare-se cel mai matur, de vreo 25-26 de ani, poveste cum era atunci cand era el la seminar. Si printre ispravile enumerate, e si strangerea fondului clasei de catre el si altii. Care fond al clasei nu ajunge niciodata pentru ce trebuie, mai merge o berica, mai merge un biliard, ceva ceva, ca doar o viata are omul. Ei bine, o singura obiectie am fata de acest fapt marunt, pentru care nu as folosii un cuvant asa de dur, precum hotie, sa ii zicem poate doar imprumut nerambursabil in folosul alesilor Domnului. Si aceasta obiectie este urmatoarea : cum vii tu, om care traieste practic din munca altora, caci tu doar stai si canti in biserica, si mai si primesti bani pe asta, cum indraznesti sa vii si sa imi spui cum sa imi traiesc viata? Si cum vei indrazni oare sa ii spui unuia sa nu fure, cand stii ca si tu ai furat? a, sau vrei sa elimini concurenta? geniala strategie atunci. Si noi astia, pacatosii , care poate restituim pana si ultimul banut in rarele cazuri cand imprumutam, ei bine noi trebuie sa venim in viziunea dreptei credinte si sa cadem in genunchi la un astfel de specimen? Nu, asta niciodata!

Bine, recunosc ca e doar un fapt banal. Probabil chiar prea plictisitor, dar totusi, am senzatia ca nu e normal sa fie atat de banal. Poate e si asta o problema, ca astfel de fapte sunt deja ceva prea marunt ca sa mai fie pomenit.

Cruzime si candoare

De data asta nu despre altii, ci despre mine. Imi vine prea adesea sa pozez intr-un soi de inger. dar adevarul e ca imi amintesc multe prostii facute. Probabil ca cei ce ma cunosc chiar vor zambi, ce prostii serioase as fi putut face?

De exemplu imi amintesc prea bine cand in copilarie, cred ca aveam vreo 8-9 ani, l-am facut pe un baiat mai mare si care nu imi facuse nici un rau sa se urce pana la etajul unu pe cealalta parte a balustradei. Si cand a ajuns sus l-am facut sa cada. Fara nici un motiv anume, doar din pura dementa copilareasca. Nu ma recunosc in aceasta fapta tampita, teribila, si cum mai vreti sa ii spuneti. Imi dau acum prea bine seama ca baiatul acela cazand de la etajul unu pe ciment se putea lovii la cap si putea murii.Noroc ca nu a patit totusi nimic.  Si sa nu credeti ca m-am gandit prea des la asta. Doar ca acum scriind atat de critic despre altii aceasta amintire mi-a revenit mai vie ca niciodata. Nu scriu acestea ca sa trezesc vreo simpatie, nici antipatie, caci am senzatia ca destui dintre noi am facut destule lucruri de care sa nu fim deloc mandrii.Poate nu la fel ca unele din lucrurile pe care le-am facut eu, si care ar putea uneori explica de ce nu imi place sa ma privesc prea mult in oglinda. Si poate adevarata provocare, adevarata schimbare, ce poate cu totii o dorim dar nu o infaptuim prea des este tocmai aceea de a reusii cumva sa fim mai buni, in sensul cel mai complet al cuvantului.

Ce pot sa mai spun? Uneori cuvintele imi par doar un fel de tulburare a tacerii, ceva pus acolo sa fie, pentru ca sa fie salvate niste aparente sau mai stiu eu ce. Si in acest caz a adauga ceva la cele mai sus scrise, imi pare doar atat : o vorba in vant peste cateva lucruri mai mult sau mai putin marunte…


Balada nihilista

Octombrie 4, 2009

Cand soarele apune salbaticu-mi gand
Se dezvaluie-n visare si in abis ma arunc
Mormane de frunze intomnesc prin noroi
Si-s ceruri albastre, si zvonuri de ploi.

Si din tacerea adanca un parau de gand-visarea
Isi joaca in juru-i sensuri, imagini si mirarea
Pornindu-se sa nasca, drept profetie surda
Viziune de nebun din munte, ce inima-si asculta :

Iubesc pustiul vuiet al vastelor piete
Un vuiet tot salbatic, ce vrea sa ma invete
Ca din toata larma lumii, si zgomotul zadarnic
Numai tacerea are un sens vibrant, vulcanic.

Iubesc inaltul prea albastru al pustietatilor eterne
Regat al celor falnici, dusmani ai celor terne
Si-n toamna nesfarsita ghicesc o primavara ascunsa
Ce din lumina altor sori de viata-i prea patrunsa.

Iar cerul se invarte, se aude urcand
Drept calauza, un calugar bland
Venind spre nebunul dezlantuit
Sa-i aduca de stire ca-n fapt a murit

Vai tie amarat muritor, rostesti iubire
Dar ce cuvant lugubru, din vorbe-ti si simtire
Caci a ta iubire-mi este, osanda si mormant
Tu nu iubesti chiar viata, ci praful in vant.

Numesti pustiul inalt? Dar inalta-mi e adunarea
De spirite supuse ce-mi asteapta indrumarea
Spre care deal urca-vom, spre ce sa ne indreptam?
Spre fericirea eterna: deci stam si asteptam.

De ce voiesti a cunoaste, nu-s clipele prea scurte ?
Prefera fericirea si a placerilor fructe.
Nu te intreba de toate, ci cata sa intelegi
Toate de tine intreaba, tu in centrul lumii esti.

Ierta-voi nebunia, de te intorci in rand
Ca sa intelegi accepta a te ucide bland.
Cu vorbe mestesugite, vei dramui cararea
Acelor adevaruri ce-mi lumineaza zarea.

Caci iata-ti inaltimea : un chin ce prea putini
Ar fi dispusi sa accepte sa-l sufere senini
Sa inteleaga sensuri… ce sensuri sunt acelea ?
Cu paine si circ voi dobandi puterea.

Am sa-ti arat o taina, voiesc a ta izbavire
Numai putini sunt aceia, ce adevarul pot stie
Iar restul toti sunt masa ospetelor divine
La care te invit, de-ai devenii ca mine.

Nebunul tresalta, gesticuleaza un pic
Priveste spre zare, spre noul venit
Si cu glasul de gheata ii striga ostenit
Celui ce al sau suflet il vrea pierit :

Numi-voi pustiul si sinceru-mi gand
Doar singuratate si adevar a ce sunt
Iar din doua abisuri, te intreb : socotesti ?
Ce-i mai lesne oare : sa mori sau sa traiesti ?