Cata importanta

martie 20, 2010

Imi dau singur cateodata. Defapt la aceasta ora un mare ras si o vesela detasare imi par mult mai rezonabile decat orice lectii despre viata as putea da din lipsa-mi de experienta.

Ma tenteaza sincer sa nu mai scriu pe acest blog. A fost si este scris intr-o nota ce sa spunem reprezinta mai mult o etapa de tranzitie din viata mea decat ceva permanent. Dar nu vreau sa fac acum o afirmatie categorica, asa ca nu stiu daca voi mai scrie sau nu.

Poate am sa imi fac un alt blog intr-o alta nota si cu o alte teme. Poate, voi vedea.


Despre lucrurile importante

martie 13, 2010

Cateodata imi amintesc despre lucrurile mai importante. Mai importante nu din prisma vreunui concept sau idee, mai importante din prisma noastra ca oameni.

Libertatea

Si poate unul din lucrurile cele mai importante este libertatea. Fara ea nici iubirea, nici ceea ce numim fericire nu imi par posibile. Da, imi par posibile diverse simulacre de iubire sau fericire, simulacru pentru ca este doar ca trebuie sa fie, ca e o nevoie inca totusi si pentru ca asa suntem obisnuiti.

Poate ca in ultima vreme multi ma aud vorbind despre bani. Nu fac asta pentru ca as fi obsedat de bani insa, ci pentru ca as vrea sa pot sa imi cumpar libertatea, daca aceasta costa.Si din pacate in lumea noastra s-ar parea ca totusi costa ceva. Caci nu imi imaginez cum as putea fi liber trezindu-ma zi de zi la o ora la care nu vreau sa ma trezesc, lucrand 8 ore pe zi lucruri care nu ma pasioneaza pentru relativ putini bani. Dar si daca ar fi mai multi, acest lucru tot ramane incompatibil cu dorinta mea de a fi liber.

Si imi pare destul de trist sa ajungi sa faci un pact cu Diavolul pentru bani. Caci da, eu nu cred in Diavol, dar el totusi ia diverse forme. Uneori poate fi o multinationala pentru care trebuie sa lucrezi pana la epuizare si moarte, cum sunt cazurile Ramonei Caciu si Ralucai Stroescu. Alteori Diavolul poate fi o iluzie ca o anumita actiune sau idee merita orice sacrificii.

Poate cea mai stralucita astfel de reprezentare a diavolului o intalnim in romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul si Margareta. Aici iluzionistul Woland, in fapt insusi Necuratul, le ofera spectatorilor posibilitatea de a obtine o gramada de haine de lux gratis precum si bani pe care ii arunca in sala de spectacol. Insa asa cum se dovedeste orice lucru diabolic toate sunt defapt niste iluzii. Hainele daca imi aduc bine aminte dispar, iar banii se dovedesc a fi in cele din urma hartie de ziar.

Caci nu trebuie sa uitam ca timpul nostru inseamna defapt viata noastra. Cele 8 ore sau chiar mai mult de serviciu sunt in fapt fractiuni din chiar viata noastra ce le dam angajatorilor pentru care lucram. Nu, nu vreau sa spun ca ar trebui sa ne dam toti demisia, ci ca poate ar fi de dorit sa mai punem si niste bani deoparte, atat cat se poate, si cine stie, cumva sa gasim o modalitate de a avea mai multe vacante si eventual sa ne pensionam chiar mult mai devreme decat altii.

Si poate va dati seama ca libertatea este in fond o stare spirituala. Pentru ca desi am vorbit despre lucruri destul de materiale mai sus, pentru mine dualismul spirit/materie a incetat sa aibe sens. Din prea multe motive pentru a le scrie aici. Dar aceasta libertate de care vorbesc nu poate pleca decat din mentalitatea unor oameni liberi. Unor oameni dispusi sa vada oportunitatile, sa savureze viata cu mai toate ale sale, sa incerce sa faca fata unor lucruri cumplite, dar fata de care am incredere ca oricine cauta in el va gasi forta de a le depasii.

Trecutul

Alt lucru important: trecutul. Este atat de viu. Este atat de prezent incat am putea aproape spune ca fara trecutul nostru noi nici nu am fi ceea ce suntem. Lucru probabil in mare parte adevarat. Dar nu complet, caci uneori fara trecutul nostru am fi iarasi ce am fost candva pana la o anumita data, sau poate chiar mai bine, am reusi sa privim lucrurile cu o anumita detasare si sa ne reinventam viata.

Si de multe ori trecem prin destule greutati. Lucrurile nu sunt ceea ce ne asteptam sa fie. Important cred insa ca este sa stim cum sa o luam de la capat, de data asta poate putin altfel, poate analizand mai lucid realitatea, evident in limita posibilitatilor noastre.Iar urmarea acestor greutati e din pacate de cele mai multe ori o prabusire, pe care desi poate incercam sa o mascam, inercand sa ne autosugestionam ca totusi e bine, sau va fi bine cumva , nu reusim in fapt.

Poate cea mai mare iluzie fata de trecut e dorinta de a redeveni ceva ce ai fost. Pentru ca nu cred ca este posibil in realitate acest lucru. Si chiar daca reusesti sa redevii ce ai fost, ce anume iti garanteaza ca nu vei repeta aceleasi greseli care poate te-au adus in aceasta stare in care regreti atat de multe….

Pentru ca cred ca omul nu este un dat la modul absolut, ci suntem asemenea unor efemeride aflate mereu in miscare si influentate de jocul altor efemeride din jurul nostru. Si in acest joc al vietii, schimbarii si miscarii nu exista in fapt castigatori si invinsi decat in functie de jocul fiecaruia.

Iar ce este permanent in om, ceea ce ne defineste poate cel mai bine sunt dorintele noastre, intelese mai mult ca pasiuni in cazul acesta,lucrurile de care putem deveni constienti doar in lumina libertatii. Este poate asa numita natura umana ce se gaseste in mod particular in fiecare din noi.

A te vindeca de trecut este nu doar o provocare, este o calatorie dintre cele mai dureroase, alteori incarcate de o frumusete nostalgica, dar prea adesea aceasta frumusete este insotita de durerea unor pierderi irecuperabile. Insa dincolo de toate aceste sentimente, poate merita sa nu uitam ca toate acestea-s in fond in mintea noastra, trecutul in realitate e o lume ce nu mai exista, pierduta undeva in enormitatea spatiului si a timpului. Noi eram altii atunci, suntem altii acum, evoluam, invatam si putem devenii o punte spre o lume mai buna.

Fericirea

Cat de simplu suna cuvantul asta. Fiecare stie mai bine ce inseamna fericirea pentru el. In general cred insa ca inseamna a iubii si a fi iubit. Si in general subscriu acestei idei, desi cu anumite rezerve si adaugiri.

Dintre rezerve poate cea mai importanta ar fi sa iti pese pur si simplu de celalt. Adica nu doar sa il/o gasesti atragatoare si sa faci tot posibilul pentru a te  ”combina” cu el/ea, ci sa gasesti in tine destule rezerve de empatie pentru a incerca sa ii intelegi problemele si dilemele. Dar pentru a putea face asta cred ca trebuie sa incerci sa fi mai mult decat un sclav preocupat de cariera, obligat sa stea cat mai multe ore la birou ca sa mai castige un spor la salariu. Spun asta pentru a face vizibila o legatura poate nu asa de evidenta intre bani libertate si iubire. Pur si simplu propun sa incercam sa fim oameni, fiecare in felul lui, dar neuitand sa iubim in sensul cel mai complet al cuvantului.

Si fericirea o vad si ca o contemplare a lucrurilor marunte. Un peisaj frumos, o melodie ce te transpune intr-o stare in care poti vedea paradisul cu ochii mintii, si in sfarsit, o atitudine rationala, calma, de acceptare a lucrurilor pe care nu le poti schimba, dar de a depune insa eforturi pentru a schimba lucrurile pe care le poti schimba.

Pentru mine fericire este si sa constientizez ca in fond nu sunt decat o infima parte a universului, parte devenita insa constienta. Si viata imi pare un caleidoscop de lumina si culoare in care isi fac locul si lucruri pe care poate, odata, le credeam imposibile, asta insa la nivelul la care ma aflu, adica de ”purice”al universului. Caci atunci  cand realizez ce mic si nesemnificativ sunt la scara miilor de miliarde de astri, orice durere a mea imi pare atat de efemera…

Fireste in aceasta postare kilometrica tot ce am scris sunt ganduri si senzatii personale. Orice eroare e deci explicabila….


Insemnarea de la miezul noptii

martie 9, 2010

Gandurile-mi roiesc salbatic in jurul a catorva idei simple si indefinibile in fond : fericire, frumusete, libertate. Si parca le-as prinde si le-as preschimba in unde de lumina lansandu-le spre cele mai indepartate orizonturi, unde poate vor ajunge mai mult ca un ecou pe vremea cand voi fi fost doar o amintire cel mult….

Si acum iubesc si viata si atatea maruntisuri : pisica ce sta si se uita pe geam fascinata de zgomotul vantului si reflectia zapezii pe cer. Si doar ea stie la ce se gandeste, dar asa cand o vezi ai spune ca dupa ce mutra are trebuie sa fie niste ganduri foarte intelepte si profunde.

Si parca se deschid ferestrele sufletului, care suflet daca mi-ar fi fost o casa, probabil intr-un pustiu inghetat ar fi fost multa vreme. Si ar fi fost asa de pustie aceasta casa, plina de nimicuri vechi, de pianul din mansarda la care cateodata se aude cantat, de nu stiu cine, un ”fur elise” mai aprig  ca niciodata. Iar in acest ritm pulseaza parca inima mea cand fericirea ma cuprinde tainic si de un rost numai de ea stiut…


Adancuri…

martie 6, 2010

Mi-am pierdut cuvintele si spiritul pe undeva prin vreo ratacire hai hui pe marginea vreunui abis in care nu am avut curajul sa privesc. Sau poate nu le-am pierdut, poate doar am descoperit ca nici nu le aveam defapt. Eh, nu are importanta asta…

Ce are insa importanta? Poate faptul ca nu mai cred in nimic si asta nu ma inspaimanta si nici macar nu imi trezeste vreun sentiment de reflectie. Poate faptul ca nu stiu incotro sa o mai apuc iar lucrul asta nu este deloc ceva ce sa spun de amorul artei ci doar un prea simplu adevar.

Si imi pare ca realizez ca toate gandurile mele nu sunt decat porniri de undeva din adancuri, inlantuiri ale unor conditionari initial exterioare dar care in anumite conditii au devenit deja interioare. Sunt, ca sa apelez la o fraza memorabila a lui Sartre,  ceea  ce  am facut cu ceea ce au facut deja altii din mine…

Iar toate aceste ganduri ce-mi trec fugar prin minte imi par doar vocile unei vointe din abisurile inconstientului, poate impropriu spus vointa, dar tot ce prea adesea gasesc a fi drept rational nu imi pare acum decat expresia tarzie a intuirii unor neputinte, expresie nascuta din dorinta inconstienta de a le legitima intr-un fel sau altul…


Acea toamna

august 19, 2009

Era un cer intunecat de mijloc de noiembrie, un cenusiu inchis ca poate multe altele. Dar la fel erau si gandurile acestui om despre care voi scrie in cele ce urmeaza.

Sa fi fost cam orele 10 dimineata cand s-a trezit. O furtuna de ganduri ii macina sufletul, intarind din nou si din nou ceea ce ii devenisera conceptiile ultimelor saptamani de zile. Si un vuiet salbatic al celui mai intunecat nihilism parea sa ii fi devenit stapan si poruncitor. Se simtea nu ca pe marginea prapastiei, ci ca si cum ar fi cazut deja in ea, poate fara sa fi atins inca solul, dar se simtea cumva si sigur, si ametit, ca plutind intr-o detasare rece si atotcuprinzatoare.

Si totul fusese deja stabilit : azi nu mergea la scoala, azi nu era o zi ca oricare alta, ci azi avea sa fie aceea zi ce se infatisa ca firescul ultimelor saptamani: ultima zi a vietii sale.

Era stabilit si ceasul : 1 si un sfert dupa amiaza, cand ar fi trebuit sa fi plecat deja la scoala, si tocmai faptul acesta parea sa ii intareasca hotararea de a sfarsi totul. Scrisese vreo 2-3 biletele in care incerca sa explice inexplicabilul, de ce trebuia sa moara la doar 15 ani. Dar hotararea era luata, si cu o siguranta vecina cu posedarea demonica, porni spre camera unde adunase tot ce gasise in dulapul cu medicamente. Erau acolo, pe masa mica din dormitor, zeci de tablete care mai de care, si 2 pahare pline ochi cu apa.

Se duse doar la fereastra, privind blocul cenusiu de vis a vis ce se confunda cu cerul in intunericul zilei. Si hotararea era mare: nu putea da inapoi, nu avea sa mai traiasca. Si ar fi vrut, da ar fi vrut ca totul sa se termine cat mai curand.

Doar un strigat mut, al cui oare? il face sa ezite. Si pentru o clipa siguranta impletita cu incrancenare il paraseste facand loc unui sentiment al miracolului iminent: nu, nu face asta! Fi-va pentru tine acest ceas doar o ratacire adolescentina, de care iti vei amintii razand in anii ce vor urma. Si daca nu va fi asa, atunci purta-vei cu tine in mormant secretul tau cel mai teribil : atat de mult te-ai urat si ti-ai urat viata incat ai vrut sa renunti la ea intr-o blestemata  zi de toamna. Dar acum nu vei face aceasta, ci vei merge la scoala ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, si acolo nu vei da cele 3 lucrari anuntate ce ti-ar distruge si mai mult media si asa mica, ci vei scapa ca prin minune de aceste mici griji.

Sa fi fost vreun inger? Sau poate doar intelepciunea trupului nostru ce-i mai mare decat noi insine? Tot ce se poate. Cert este ca tanarul nostru fuge spre tramvai, reuseste sa il prinda din urma si ajunge la scoala cu o mica intarziere.

Si ca si cum asa ar fi fost scris undeva, se arde instalatia electrica a scolii, si practic orele nu se tin, iar lucrarile nu se dau. Dupa amiaza si-o petrece prin oras cu colegii, intr-un labirint de magazine si glume care mai de care mai hazlii…

Ce frumoasa-i viata, fara nici o inaltime, cu o profunzime a superficialitatii, un sens dat de jocul ce isi afla in propria-i placere mareata rascumparare. Si despre ganduri sinucigase, si altele asemenea, daca aceastea ne vor fi fost vreodata fiara ce pandeau din adancul sufletului de pe undeva, fie ca lumina a tot ceea ce cunoastem si iubim, sa risipeasca acest noian de ganduri grele.


Cateva randuri

august 15, 2009

Ce as mai scrie, despre orice aproape. Par example:

Candva o sa fie totul frumos ca intr-un vis copilaresc. Nu stiu cand va fi asta, dar poate vom fi cu totii fericiti candva. Poate la sfarsitul vietii, in momentul ultimelor strafulgerari ale constiintei din creierul nostru, atunci vom vedea o lumina si cele mai frumoase, simple si pure momente traite in viata ne vor trece prin fata ochilor ca un caleidoscop de culoare.

Si asta va fi ca o eterna reantoarcere asupra a ce am trait, caci parca nu as vrea alta fericire decat alaturi de cei de aici de sub soare. Si pentru ca dupa acest moment ar urma cel mai probabil marele somn, am avea macar atunci, nu certitudinea, ci iluzia nemuririi. Dar ca toate fericirile ale celor de sub soare, aceasta iluzie ne-ar fi mai scumpa decat tot.

Si tot as scrie. Parca as scrie despre ceva salbatic, ca un cantec al lupilor in padure la miez de noapte, parca as scrie ceva despre lucrurile care sunt aici alaturi de noi, dar nu le vedem, sau nu le constientizam.

Lucruri cum ar fi absenta iubirii, nu a unei mari iubiri naucitoare si eventual chiar nimicitoare, ci mai curand ceva ce as numii : iubirea noastra cea de toate zilele. O iubire calma, poate si senina, in care incap si lucruri marunte, lucruri ce vor forma acel carusel al amintirilor spre care vom reveni mereu. Si nu exista inca destule cuvinte ce ar putea descrie aceste maruntisuri ce ne vor hrani aceea viitoare fericire.

Si iar as scrie. Si salbatic dar si molcom. Si rational, dar si sub impulsul unei pasiuni ce nu stiu de unde vine si unde se duce, al unei vointe de a trai in sensul cat mai deplin al cuvantului.

Si e noapte, si e tarziu, si gandurile imi zboara aiurea pe afara, parca asteptand ceva asemanator unei revelatii. Dar revelatia nu vine, ci poate doar somnul .

Iar despre fericire, fie ea si doar o iluzie, sau efectul unei fugare priviri in constiinta, voi mai scrie altadata. Poate intr-o seara cu ceva mai multa armonie, si mai putina plictiseala in suflet.


Solitudine

august 9, 2009

Cat suntem de singuri. Am realizat acest lucru cu adevarat intr-o seara de toamna tarzie, cand veneam de la scoala, la liceu fiind. Vorbeam cu o fata, o colega, si nu mai stiu exact ce ii spuneam, dar incepuse sa rada. Si in clipa aia din rasul ei oarecum retinut, am realizat ca nu stiu, ca nu pot sa-l descifrez, sa inteleg exact ce inseamna asta.

Acest banal autobuz a revenit adeseori in visele mele, ca un laitmotiv al singuratatii totale. Visam din cand in cand ca in momentul acela cand ea incepea sa rada eu ma desprindeam de propriul meu corp si pluteam undeva in urma autobuzului, putand sa-l vad cum dispare in intuneric. Si un sentiment apasator si totodata eliberator parca ma cuprindea. Apasator pentru ca realizam ca iata cat de singuri suntem cu totii realmente : nu avem decat limitatele noastre simturi, peste care mai cade si fatada propriilor paradigme si prejudecati, izolandu-ne oarecum de toti ceilalti.

Dar de ce oare si eliberator? Ce ar putea fi eliberator in singuratatea totala, in a realiza ca realitatea si sufletul celorlalti sunt pentru fiecare in parte oarecum transcendente? Poate doar faptul elementar ca totusi singuratatea parea sa faca posibila o binecuvantata libertate, pusa sub zodia independentei data de o anumita detasare.

Si atunci singuratatea mi-a fost ca un imn si o stranie incurajare spre a lua cu asalt cele mai inalte creste ale simtirii si gandirii de care ma simteam capabil.

Si acum singuratea in urma esecului acestei luari cu asalt si a explorarii lumilor neumblate din mine insumi se dovedeste intrucatva o povara. Dar totusi nu imi doresc inca prea mult larma lumii si zarva celor multi.

Iar acum ca un cantec de lebeda al solitudinii de care am fost capabil, as dorii sa dau un sens cat mai profund acestei solitudini de care am devenit demult constient. Si acest sens profund as spera sa il gasesc in solidaritate. Caci nu suntem o turma de berbecuti si oite, ci oameni solitari ce trebuie sa gaseasca resursele de a isi transcende aceste limite ale solitaritati si sa dea un sens solidaritatii. Iar acest sens ar putea fi unicitatea fiecaruia dintre noi, unicitate ce face diferenta dintre o turma si un grup de oameni solidari.

Adesea impreuna, dar niciodata identici, iata o posibila cale a unei fericiri in viata de zi cu zi. Iar unei fericiri de alt soi ii ramane ca intotdeauna dragostea si explorarea propriilor interioritati spirituale.


Chestii cotidiene

august 7, 2009

Ploaia care a cazut ieri m-a prins prin oras. Ceea ce a fost o experienta mai putin obisnuita. Am reusit sa castig un joc din 6 la biliard. Ceea ce a fost o experienta obisnuita.

Nu-mi plac chestiile cotidiene. Nu-mi place sa vorbesc sau scriu despre vreme, despre fotbal, despre masini, si desi ma preocupa economia si politica oarecum, nici despre acestea nu as putea sa scriu la modul curent. Nu e neaparat o calitate, si nici nu cred ca ar avea de ce sa fie, dar asta este.

Chestii cotidiene, din trecut , prezent sau viitor: in clasa a 8-a am luat 3 la matematica, desi imi placea matematica si invatam chiar bine. Aveam doi de 10 si proful de mate, un iehovist, a considerat ca e bine sa fim ascultatori si sa mentinem linistea in clasa cu orice pret. Cum eu am dat un raspuns la o intrebare la care altul era intrebat, a considerat ca am vorbit neantrebat, deci nu am fost disciplinat, deci mi-a dat 3. Momentul cel mai penibil a fost cand a ridicat catalogul si mi-a aratat nota, pentru a ma umilii cat mai complet. A fost si asta o chestie cotidiana candva, in trecut.

Chestii cotidiene : o intalnire cu o fata sub impactul careia Nietzsche imi pare un mare comediant, iar sinuciderea pare chiar rezonabila. Iar asta nu este o chestie obisnuita, dar poate fi cotidiana.

Chestii cotidiene : o munca de Sisif pe bani putini, o incercare de a fi un soi de sclav fericit, un contabil amarat ce isi omoara practic timpul cu un job de la care nu mai asteapta nimic. Asta e o chestie deja obisnuita.

Sa incerc oare o evadare din cotidan? Prin ce? imi dau seama ca orice filozofie e doar o apa de ploaie, si totusi as prefera alte lucruri acestor chestii cotidiene care ma rod si apasa. As prefera sa nu traiesc sub vremuri, ci sa am o contributie cat mai mare la ceea ce se intampla in jurul meu.

Dar despre asta in alta seara, intr-o seara cu alte chestii cotidiene, cand poate tot ceea ce visez va semana mai mult cu cotidianul din jurul meu. Pana atunci, fac si eu ce fac si altii : ma adaptez sa rezist griului cotidian, aceasta cenusa a mea de toate zilele…..


Despre ceva…

august 3, 2009

Simt un fel de epuizare psihica, cauzata printre altele de zilele grele de la serviciu, dar poate si de distanta dintre ceea ce as dori sa fiu si sa fac, si ceea ce sunt si fac cu adevarat.

Pentru ca deja de prea multe ori imi vine sa imi pun intrebarea: pentru ce toate acestea? Pentru ce ma trezesc in fiecare dimineata la 6 jumate, mananc ceva si plec apoi la serviciu, cu un metrou mereu aglomerat, in care tot timpul imi pare prea cald vara.

Si pentru ca nu inteleg, sau nu vreau sa mai inteleg sensul unor cuvinte precum: datorie, asa trebuie, in numele a …. si aici puteti completa fiecare cu ce doriti. Pentru ca este o imensa amagire, si un lant inrobitor al iluziilor sa cred ca sub soarele de maine va fi altfel. Nu, nu va fi altfel, atata vreme cat nu fac nimic pentru a fi altfel, zilele vor curge intr-o neantrerupta monotonie.

Si ca oricarui deznadajduit imi ramane evident speranta, dar parca imi vine a o refuza, ca pe cea din urma iluzie: speranta ca de maine voi face ceva ca sa fie altfel, iata ultima fortareata a resemnarii. Caci nu, nu vreau sa mai sper intru zadarnicia iluziilor mele.

Ci as vrea ca acum, mai mult ca oricand, sa apuna acest soare al raului ce imi loveste privirea pretinzandu-se lumina salvatoare. Si cu zorii diminietii, cand orice iluzorie speranta va fi apus, atunci poate, ma voi apuca de niste lucruri simple, dar care sa imi schimbe viata.

Pentru ca cred ca nu prin discursuri ample si frumoase,  nu prin sentimente puternice, si nici prin altele asemenea ar fi posibila schimbarea, ci in primul rand prin fapte, prin actiune concreta si concertata. Ramane de vazut doar ce fel de actiune va fi aceasta.


Inceputul

iulie 16, 2009

Acesta e prima mea postare de pe blog.

Cine sunt eu?

Nu cred ca merita sa ma prezint acum, sa spun prea multe despre mine pentru inceput.

Cine este Victor Ryuzaki?

Ei, dansul tot eu sunt, defapt mai bine zis e o masca pe care o voi purta aici, pentru a face posibila o neasteptata libertate. Nu va lasati pacaliti de pseudonim, nu sunt fan al anime-urilor, dar acest nume pare sa ma inspire, imi place cum suna. Si prenumele de Victor, probabil ca are legatura cu o sete launtrica de victorie ( desi nu m-as hazarda in comentarii).

Si cine sunteti voi?

Stupida intrebare, evident. Fiecare stie, atat cat stie, sau cat crede ca stie, cine este, nu voi veni eu sa va spun cine sunteti. Dar cred si sper ca acest blog se adreseaza unor oameni inteligenti, carora inca viata nu le-a dat un munte de lectii sub a caror greutate invata pe altii ceea ce nici ei nu stiu.

Sper ca postarile ce vor urma sa fie o lectura placuta si sa ma pot tine de ele.