Despre lucrurile importante

Martie 13, 2010

Cateodata imi amintesc despre lucrurile mai importante. Mai importante nu din prisma vreunui concept sau idee, mai importante din prisma noastra ca oameni.

Libertatea

Si poate unul din lucrurile cele mai importante este libertatea. Fara ea nici iubirea, nici ceea ce numim fericire nu imi par posibile. Da, imi par posibile diverse simulacre de iubire sau fericire, simulacru pentru ca este doar ca trebuie sa fie, ca e o nevoie inca totusi si pentru ca asa suntem obisnuiti.

Poate ca in ultima vreme multi ma aud vorbind despre bani. Nu fac asta pentru ca as fi obsedat de bani insa, ci pentru ca as vrea sa pot sa imi cumpar libertatea, daca aceasta costa.Si din pacate in lumea noastra s-ar parea ca totusi costa ceva. Caci nu imi imaginez cum as putea fi liber trezindu-ma zi de zi la o ora la care nu vreau sa ma trezesc, lucrand 8 ore pe zi lucruri care nu ma pasioneaza pentru relativ putini bani. Dar si daca ar fi mai multi, acest lucru tot ramane incompatibil cu dorinta mea de a fi liber.

Si imi pare destul de trist sa ajungi sa faci un pact cu Diavolul pentru bani. Caci da, eu nu cred in Diavol, dar el totusi ia diverse forme. Uneori poate fi o multinationala pentru care trebuie sa lucrezi pana la epuizare si moarte, cum sunt cazurile Ramonei Caciu si Ralucai Stroescu. Alteori Diavolul poate fi o iluzie ca o anumita actiune sau idee merita orice sacrificii.

Poate cea mai stralucita astfel de reprezentare a diavolului o intalnim in romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul si Margareta. Aici iluzionistul Woland, in fapt insusi Necuratul, le ofera spectatorilor posibilitatea de a obtine o gramada de haine de lux gratis precum si bani pe care ii arunca in sala de spectacol. Insa asa cum se dovedeste orice lucru diabolic toate sunt defapt niste iluzii. Hainele daca imi aduc bine aminte dispar, iar banii se dovedesc a fi in cele din urma hartie de ziar.

Caci nu trebuie sa uitam ca timpul nostru inseamna defapt viata noastra. Cele 8 ore sau chiar mai mult de serviciu sunt in fapt fractiuni din chiar viata noastra ce le dam angajatorilor pentru care lucram. Nu, nu vreau sa spun ca ar trebui sa ne dam toti demisia, ci ca poate ar fi de dorit sa mai punem si niste bani deoparte, atat cat se poate, si cine stie, cumva sa gasim o modalitate de a avea mai multe vacante si eventual sa ne pensionam chiar mult mai devreme decat altii.

Si poate va dati seama ca libertatea este in fond o stare spirituala. Pentru ca desi am vorbit despre lucruri destul de materiale mai sus, pentru mine dualismul spirit/materie a incetat sa aibe sens. Din prea multe motive pentru a le scrie aici. Dar aceasta libertate de care vorbesc nu poate pleca decat din mentalitatea unor oameni liberi. Unor oameni dispusi sa vada oportunitatile, sa savureze viata cu mai toate ale sale, sa incerce sa faca fata unor lucruri cumplite, dar fata de care am incredere ca oricine cauta in el va gasi forta de a le depasii.

Trecutul

Alt lucru important: trecutul. Este atat de viu. Este atat de prezent incat am putea aproape spune ca fara trecutul nostru noi nici nu am fi ceea ce suntem. Lucru probabil in mare parte adevarat. Dar nu complet, caci uneori fara trecutul nostru am fi iarasi ce am fost candva pana la o anumita data, sau poate chiar mai bine, am reusi sa privim lucrurile cu o anumita detasare si sa ne reinventam viata.

Si de multe ori trecem prin destule greutati. Lucrurile nu sunt ceea ce ne asteptam sa fie. Important cred insa ca este sa stim cum sa o luam de la capat, de data asta poate putin altfel, poate analizand mai lucid realitatea, evident in limita posibilitatilor noastre.Iar urmarea acestor greutati e din pacate de cele mai multe ori o prabusire, pe care desi poate incercam sa o mascam, inercand sa ne autosugestionam ca totusi e bine, sau va fi bine cumva , nu reusim in fapt.

Poate cea mai mare iluzie fata de trecut e dorinta de a redeveni ceva ce ai fost. Pentru ca nu cred ca este posibil in realitate acest lucru. Si chiar daca reusesti sa redevii ce ai fost, ce anume iti garanteaza ca nu vei repeta aceleasi greseli care poate te-au adus in aceasta stare in care regreti atat de multe….

Pentru ca cred ca omul nu este un dat la modul absolut, ci suntem asemenea unor efemeride aflate mereu in miscare si influentate de jocul altor efemeride din jurul nostru. Si in acest joc al vietii, schimbarii si miscarii nu exista in fapt castigatori si invinsi decat in functie de jocul fiecaruia.

Iar ce este permanent in om, ceea ce ne defineste poate cel mai bine sunt dorintele noastre, intelese mai mult ca pasiuni in cazul acesta,lucrurile de care putem deveni constienti doar in lumina libertatii. Este poate asa numita natura umana ce se gaseste in mod particular in fiecare din noi.

A te vindeca de trecut este nu doar o provocare, este o calatorie dintre cele mai dureroase, alteori incarcate de o frumusete nostalgica, dar prea adesea aceasta frumusete este insotita de durerea unor pierderi irecuperabile. Insa dincolo de toate aceste sentimente, poate merita sa nu uitam ca toate acestea-s in fond in mintea noastra, trecutul in realitate e o lume ce nu mai exista, pierduta undeva in enormitatea spatiului si a timpului. Noi eram altii atunci, suntem altii acum, evoluam, invatam si putem devenii o punte spre o lume mai buna.

Fericirea

Cat de simplu suna cuvantul asta. Fiecare stie mai bine ce inseamna fericirea pentru el. In general cred insa ca inseamna a iubii si a fi iubit. Si in general subscriu acestei idei, desi cu anumite rezerve si adaugiri.

Dintre rezerve poate cea mai importanta ar fi sa iti pese pur si simplu de celalt. Adica nu doar sa il/o gasesti atragatoare si sa faci tot posibilul pentru a te  ”combina” cu el/ea, ci sa gasesti in tine destule rezerve de empatie pentru a incerca sa ii intelegi problemele si dilemele. Dar pentru a putea face asta cred ca trebuie sa incerci sa fi mai mult decat un sclav preocupat de cariera, obligat sa stea cat mai multe ore la birou ca sa mai castige un spor la salariu. Spun asta pentru a face vizibila o legatura poate nu asa de evidenta intre bani libertate si iubire. Pur si simplu propun sa incercam sa fim oameni, fiecare in felul lui, dar neuitand sa iubim in sensul cel mai complet al cuvantului.

Si fericirea o vad si ca o contemplare a lucrurilor marunte. Un peisaj frumos, o melodie ce te transpune intr-o stare in care poti vedea paradisul cu ochii mintii, si in sfarsit, o atitudine rationala, calma, de acceptare a lucrurilor pe care nu le poti schimba, dar de a depune insa eforturi pentru a schimba lucrurile pe care le poti schimba.

Pentru mine fericire este si sa constientizez ca in fond nu sunt decat o infima parte a universului, parte devenita insa constienta. Si viata imi pare un caleidoscop de lumina si culoare in care isi fac locul si lucruri pe care poate, odata, le credeam imposibile, asta insa la nivelul la care ma aflu, adica de ”purice”al universului. Caci atunci  cand realizez ce mic si nesemnificativ sunt la scara miilor de miliarde de astri, orice durere a mea imi pare atat de efemera…

Fireste in aceasta postare kilometrica tot ce am scris sunt ganduri si senzatii personale. Orice eroare e deci explicabila….

Anunțuri

Totul e relativ?

Septembrie 16, 2009

E asta o vorba destul de raspandita in diverse discutii . Cand vrei sa pari mai inteligent si tolerant bagi fraza cu : totul e relativ!

Defapt probabil ca zic bine cand vrei sa pari. Caci nu e nicidecum o dovada de inteligenta asta afirmatie. Sau cel putin la aceasta ora tarzie nu-mi pare asa ceva . Caci ce inseamna defapt totul, si ce inseamna relativ? La ce e relativ totul? ca intreg, caci asta inteleg eu cel putin prin ”totul”. Si ce mai inseamna defapt relativ in contextul dat?

Aceasta vorba ii este atribuita cumva lui Einstein, ca si cum ar fi cumva esenta filozofica a teoriei relativitatii. Cine nu a studiat fizica si istoria macar la un nivel foarte superficial evident ca nu are de unde sa stie ca aceea teorie a relativitatii este pur determinista. Cu alte cuvinte nu prea lasa loc de probabilitati. Mersul astrelor ceresti poate fi de exemplu determinat cu o maxima certitudine. Fireste ca altfel sta povestea la nivel cuantic.

Da , poate mai corect ar fi sa spunem ca lucrurile sunt relative. Dar asta nu inseamna nicidecum ca ar fi arbitrare. Poate ca mai curand inseamna ca lucrurile au sens doar intr-un anumit context. Adica sunt in relatie  cu acel context dat.

Si ce-i cu asta? poate sa se intrebe cititorul grabit trecand prin aceste randuri. Pai sunt mai multe lucruri. Unu la numar : asta e o proba ca nu intotdeauna o expresie ce pare inteligenta inseamna ceva. Si pe cale de consecinta, nu intotdeauna un om ce pare inteligent chiar este.

Apoi doi la numar: nu intotdeauna cuvintele definesc ceva. Defapt multe cuvinte s-ar putea sa nu defineasca nimic, desi ele exista ca forma, fondul si deci sensul sa cam lipseasca, in ciuda faptului ca  probabil sunt foarte folosite de catre diverse persoane. Enumar aici cateva posibile astfel de cuvinte: Dumnezeu, absolut, spiritualitate romaneasca ortodoxa, conspiratie masono-iudeo-bolsevica si altele. Dar acestea sunt probabil fraze tip repetate pentru a putea fi identificata mai usor turma din care faci parte.

Iar a treia chestiune ce imi vine acum in minte este urmatoarea: impresia puternica a unora ca realitatea defapt nu prea exista. Caci am intalnit aceasta expresie folosita si ca laitmotiv al negari realitatii . Un mod de a gandi: din moment ce privim lucrurile in mod diferit, atunci totul e relativ : adica pana la urma si eu si tu avem dreptate in felul nostru, desi ne contrazicem flagrant. Dar nu, desi perceptia asupra realitatii poate fi diferita de la individ la individ, asta nu face ca realitatea sa fie relativa in sensul cel absurd de a fi simultan contradictorie si reala. Una e perceptia asupra realitatii, alta e realitatea in sine. Solipsismul nu vad de ce nu ar fi mai mult decat o iluzie ca oricare alta.

Deci e totul relativ? Pe limba celor care folosesc aceasta expresie  : nu, nu e totul relativ.


Si totusi conteaza…

Septembrie 5, 2009

O logica perversa si vana, imbracata insa  inital  in elegantele haine ale unor filozofii platonice, iar ulterior in ceea ce am putea numi paradigma crestina, pare a sugera ca nimic nu conteaza.

Defapt firul acestui rationament mai complet ar fi urmatorul : daca exista Dumnezeu, si implicit viata dupa moarte, atunci evident ca totul conteaza, ceea ce facem aici va fi rasplatit intr-o viata viitoare, pe cand in cazul contrar, nimic nu conteaza, deci nihilismul total e perfect scuzabil, ba chiar se impune cumva natural.

Nu se poate explica defapt de ce ar fi asa. Premisa implicita de la care pleaca rationamentul de mai sus ar fi acela ca pentru ca lucrurile sa conteze noi ar trebui sa fim cumva nemuritori. Defapt probabil ca dorinta aproape disperata de a trai vesnic e una din explicatile pentru care oamenii imbratiseaza religia cu atata usurinta, oricat de absurda ar fi ea.

Si aici sunt tentat sa vad cumva o limita culturala, ideologica  sau paradigmatica, cum vreti sa-i spuneti. Si limita aceasta este tocmai iluzia ca ar trebui sa fim realmente nemuritori ca sa conteze lucrurile ce ne puncteaza efemera existenta. Defapt este cumva o eroare de logica sa vorbim despre lucruri la modul absolut, ca in acest caz, sa presupunem ca daca nu exista ceva care sa fie cumva etern inauntrul nostru, atunci viata noastra si noi nu am valora nimic. Poate ca dupa cat imi pare, are sens sa vorbim despre lucruri in general la modul relativ.

Caci in definitiv de ce ar trebui sa fim nemuritori ca tot ce se intampla cu noi si in jurul nostru sa conteze? Pentru cine sa conteze defapt? Pentru pietre si stele? De ce nu ar fi suficient sa conteze pentru noi si punct?

Straniu este pornind de la aceste idei, ca imi pare sa descopar chiar printre cei ce nu cred, ca tot nu au depasit aceasta limita. E cumva parca posibil sa fi ateu intr-o paradigma platonica-crestina. Sa crezi adica tocmai ca daca dumnezeu nu exista, chiar daca nu e totul permis, cel putin nu conteaza pana la urma nimic. Imi pare a fi mai mult o eroare de logica, dar si un simtamant alterat de indoctrinare si idei cu poate prea putine legaturi cu realitatea aceast mod de avedea lucrurile.

In fond nu ma va interesa atat de mult ca ceea ce ma mobilizeaza, ceea ce iubesc si imi place sa treaca neaparat si dincolo de hotarul mortii. Din simplul motiv ca si daca as vrea cu tot dinadinsul nu sta in puterea mea sa fac ceva in privinta aceasta. Iar in plus de asta, tocmai efemeritatea vietii noastre face ca ea sa merite traita din plin. E singura noastra certitudine, aceea ca aici si acum traim. Si asta totusi conteaza….


Omul ilustrat

Septembrie 3, 2009

El e omul ilustrat. Un caleidoscop de povesti prind mereu viata, prin miscarea unor tatuaje colorate ce le are pe propriul corp. Si fiecare poveste este un mod cumva de a se adapta la realitatile celuilalt.

De cele mai multe ori povestile sunt vesele. Sunt povesti invaluite cumva in fum, si un limbaj colorat le face sa fie mai vii decat multe alte povesti, spuse de alti povestitori. Si atunci omul nostru ilustrat e asemeni unui actor ce isi incanta publicul si aproape ca l-ar face sa si aplaude, dar conventiile sociale impun totusi limitarea la ras si voie buna, care pe omul nostru il bucura.

Dar omul ilustrat ascunde si multe secrete. Are si el durerile lui, chinurile lui. Este asemeni unui copil care a trebuit sa se maturizeze destul de devreme, si desi pare insensibil si rece in situatiile cand se afla printre necunoscuti, totusi aceasta insensibilitate a lui poate ca nu e decat o carapace care sa il apere de anumite lucruri intamplate de-a lungul inca scurtei sale vieti.

Si uneori omul ilustrat isi arata si cealalta fata, pe care unii s-ar grabi sa o numeasca adevarata fata, dar de ce ar fi in fond aceasta latura a lui mai adevarata decat cealalta? Poate pentru ca e de o tristete cutremuratoare chiar s-ar putea spune cateodata.

Dar tocmai aceste tristeti vechi, adunate si pastrate undeva mai adanc in sufletul acestui om ilustrat sunt cele care il pot face cateodata sa devina asemeni unui cavaler singuratic care isi cauta cumva menirea si lupta, dar ce lupta! Caci nu sunt pe masura omului nostru orice fel de lupte. Ci doar acele pe care cei mai multi le-ar numi deja pierdute par ai starni autentica pasiune.

Omului nostru ilustrat nu ii vor lipsii poate niciodata resursele pentru a duce o lupta in felul sau pentru ceva. Si va face probabil multe greseli, si mari si marunte. Dar important va fi pentru el sa gaseasca o lupta care sa merite din cat mai multe puncte de vedere.

Si cine e totusi acest om ilustrat? In masura in care sufletele noastre nu sunt nici eterne nici neschimbatoare, omul ilustrat poate fi oricare dintre noi. Si asa ne vom amintii poate mereu de ceea ce numim constiinta : o sumedenie de povesti adunate, stranse si sublimate printr-o imagine ce in constiinta prinde viata. E mult, e putin? Nu stiu, poate doar asta avem pana la urma: povestile….


A doua gradina a Semiramidei

Septembrie 1, 2009

Adevar graiesc voua celor de sub soare, pana nu construi-vom din dragostea noastra o a doua gradina a Semiramidei nu vom fi putut vesti nasterea celui dintai dintre cei ce vor fi sa vina.

In pustiul simtamintelor noastre si din risipa neputintei ce atatea veacuri ne-a macinat vom ridica, zidind spre glorificarea clipei si a libertati de a iubi o noua gradina in deserturi.

Sa nu ziditi noua gradina a Semiramidei din piatra si lut caci nu despre asta va prorocesc in aceste randuri. Ci adevarat va spun ca noua gradina fi-va inaltata din cele mai adanci simtaminte pe scheletul celor mai ample rationamente spre cerul celor mai inalte idealuri.

Adevarat va spun ca cine poate sa ghiceasca ghiciva in aceste randuri orizontul unei noi paradigme…

Caci iata ce va spune indragostitul cel de departe: iubita mea imi e muza si indepartata chemare. Pentru ea zamisli-voi aripi spre a lua cu asalt regatul inaltului albastru, spre a fi tovaras vulturilor. Si din inaltimile celeste privi-voi dincolo de orizontul celor de jos si vedea-voi lucrurile care de acolo unde este sclavie si ura de sine nu sunt redate vederii.

Si adevar va spun voua ca in ceasul acela se vor deschide glasurile constiintei si toate va vor fi fost limpezi in toata absurditatea lor. Iar o dragoste mai mare decat voi insiva va va calauzi pe drumul ce duce spre orizontul a ce va fi sa vie.

Caci iata : nimeni nu poate iubi cu o dragoste pe masura-i, caci buruieni salbatice invadava-vor atunci iubirea. Ci eu va spun ca cine va voi sa iubeasca, sa iubeasca cu o dragoste mai mare ca sine. Nu privire aplecata, ci sageata ascendenta, nu drum intunecat, ci far calauzitor fi-va iubirea voastra.

Si adevar va spun voua ca ceea ce inchinati iubirii voastre va fi insasi radacina acestei iubiri. De aceea va spun ca nu frica, nu robia, nu deznadejdea vor fi sa stea la temelia iubirilor ce vor fi sa vie, ci libertatea, lupta si inaltimea celor putini. Si aceasta fi-va gradina voastra a Paradisului : ape racoroase ce izvorasc din linistea unei constiinte curate, o gradina ce creste hranindu-se cu acel curaj aproape neomenesc de a spera in roadele iubirii voastre. Tot ce e mai inalt, mai frumos si mai eliberator fi-va ingaduit atunci pionerului cunoasterii.

Caci adevar graiesc voua ca a cunoaste si a iubii sunt doua ape ce isi au acelasi izvor. Caci ce poate fi mai inaltator decat sa cunosti ce fiinta mica este omul de acum, dar sa il iubesti pentru masura posibilitatilor lui viitoare?


Un ocean de liniste

Septembrie 1, 2009

Sa tot fie vantul salbatic ce bate dinspre rasarit, sa tot fie cerul de jaratic si visul ce cu atata zgomot a murit, dar nu stiu cum se face ca uneori imi pare ca un ocean de liniste e tot ce mi-am dorit.

Si atunci am sa prorocesc nihilismul cel mai viu dintre toate,  negarea tuturor acelor idei ce se vor fi dovedit in definitiv lanturi si peceti ale sclaviei. Si acestei negari salbatice si dure nu ii va urma insa anihilarea totala ci nasterea unor noi valori, caci atunci descoperiv-om ca omul insusi este un fauritor si un creator asemeni zeilor ce demult vor fi murit.

Cum numi-vom noi dragostea aproapelui nostru? Ura de sine o vom numi, caci prea adesea ne iubim propriile slabiciuni ce le identificam si in ceilalti. Dar dragostei de aproape eu nu ii voi opune iubirea unor notiuni abstracte si moarte inca dinainte de a se naste, ci eu proorociva-voi iubirea de cel de departe, de cel ce va fi cel dintai dintre oameni.

Iara iubirea dintre un barbat si o femeie fi-va atunci un drum sau chiar un asalt spre cele mai inalte creste ale splendorii, acolo unde gasi-vom intrupandu-se cele mai vechi vise si nobile ale omenirii.


Acea toamna

August 19, 2009

Era un cer intunecat de mijloc de noiembrie, un cenusiu inchis ca poate multe altele. Dar la fel erau si gandurile acestui om despre care voi scrie in cele ce urmeaza.

Sa fi fost cam orele 10 dimineata cand s-a trezit. O furtuna de ganduri ii macina sufletul, intarind din nou si din nou ceea ce ii devenisera conceptiile ultimelor saptamani de zile. Si un vuiet salbatic al celui mai intunecat nihilism parea sa ii fi devenit stapan si poruncitor. Se simtea nu ca pe marginea prapastiei, ci ca si cum ar fi cazut deja in ea, poate fara sa fi atins inca solul, dar se simtea cumva si sigur, si ametit, ca plutind intr-o detasare rece si atotcuprinzatoare.

Si totul fusese deja stabilit : azi nu mergea la scoala, azi nu era o zi ca oricare alta, ci azi avea sa fie aceea zi ce se infatisa ca firescul ultimelor saptamani: ultima zi a vietii sale.

Era stabilit si ceasul : 1 si un sfert dupa amiaza, cand ar fi trebuit sa fi plecat deja la scoala, si tocmai faptul acesta parea sa ii intareasca hotararea de a sfarsi totul. Scrisese vreo 2-3 biletele in care incerca sa explice inexplicabilul, de ce trebuia sa moara la doar 15 ani. Dar hotararea era luata, si cu o siguranta vecina cu posedarea demonica, porni spre camera unde adunase tot ce gasise in dulapul cu medicamente. Erau acolo, pe masa mica din dormitor, zeci de tablete care mai de care, si 2 pahare pline ochi cu apa.

Se duse doar la fereastra, privind blocul cenusiu de vis a vis ce se confunda cu cerul in intunericul zilei. Si hotararea era mare: nu putea da inapoi, nu avea sa mai traiasca. Si ar fi vrut, da ar fi vrut ca totul sa se termine cat mai curand.

Doar un strigat mut, al cui oare? il face sa ezite. Si pentru o clipa siguranta impletita cu incrancenare il paraseste facand loc unui sentiment al miracolului iminent: nu, nu face asta! Fi-va pentru tine acest ceas doar o ratacire adolescentina, de care iti vei amintii razand in anii ce vor urma. Si daca nu va fi asa, atunci purta-vei cu tine in mormant secretul tau cel mai teribil : atat de mult te-ai urat si ti-ai urat viata incat ai vrut sa renunti la ea intr-o blestemata  zi de toamna. Dar acum nu vei face aceasta, ci vei merge la scoala ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, si acolo nu vei da cele 3 lucrari anuntate ce ti-ar distruge si mai mult media si asa mica, ci vei scapa ca prin minune de aceste mici griji.

Sa fi fost vreun inger? Sau poate doar intelepciunea trupului nostru ce-i mai mare decat noi insine? Tot ce se poate. Cert este ca tanarul nostru fuge spre tramvai, reuseste sa il prinda din urma si ajunge la scoala cu o mica intarziere.

Si ca si cum asa ar fi fost scris undeva, se arde instalatia electrica a scolii, si practic orele nu se tin, iar lucrarile nu se dau. Dupa amiaza si-o petrece prin oras cu colegii, intr-un labirint de magazine si glume care mai de care mai hazlii…

Ce frumoasa-i viata, fara nici o inaltime, cu o profunzime a superficialitatii, un sens dat de jocul ce isi afla in propria-i placere mareata rascumparare. Si despre ganduri sinucigase, si altele asemenea, daca aceastea ne vor fi fost vreodata fiara ce pandeau din adancul sufletului de pe undeva, fie ca lumina a tot ceea ce cunoastem si iubim, sa risipeasca acest noian de ganduri grele.