O lumina la capatul noptii

 

Cat as vrea sa tot dorm. Nu imi prea place sa fiu treaz. Am si asa o fobie oarecum fata de oameni si viata cateodata. Dar de multe ori nu e vorba de alti oameni ci chiar de mine si de viata mea…

Dar nici cand dorm nu uit defapt cele ce le-as fi vrut demult uitate. Fantomatice temeri imi populeaza destule vise. Nu e loc pentru intoarceri, pentru amanari. Nici pentru acele lucruri ce poate mi le-as fi dorit candva demult, nici eu nu mai stiu cand sa fi dorit unele lucruri sub numirea carora sa fi pus si cuvantul asta straniu : fericire…

Doar arar ma viziteaza cate un vis inundat de lumina, ca o lumina de la capatul noptii. Si atunci totu-i posibil. Uitarea-i posibila si nu numai ea. Sunt posibile reantalniri cu cei pe care treaz fiind stiu ca nu sunt. Bunicii ce mi-au fost ca niste parinti de pilda i-am reantalnit doar in astfel de vise.

Si atunci locuri demult uitate din sufletul meu prind viata, si renasc in irizari ireale, pe care insa le copleseste o lumina alba. Si chiar daca amintirea realitatii isi face simtita prezenta, astfel de ganduri nu reusesc sa dureze aici. Caci atunci nu cred, ci stiu ca totul este si va bine, desi acum nu stiu ce inseamna asta…

Doar atunci poate si o mare mila sa ma cuprinda. Mila de care nu vreau sa stiu, sau nu pot sa stiu sub auspiciile realitatii. Dar atunci imi e mila si de cei de care poate nu imi va fi niciodata in realitate.

Dar acum sunt treaz si nu in stare de visare. Asa ca nu voi mai scrie despre vise inundate de lumina si alte asemenea lor. Nu in aceste ceasuri. Acum ma multumesc doar sa le evoc existenta a carei amintire palida paleste in fata destulor lucruri ce nu as fi vrut sa fie…